Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com
- Consiliu de familie. Familia în care mi-am petrecut copilăria dintâi era alcătuită din bunicii Bejan – Haralambie și Ioana – mătușa Paraschiva, sora bunicii, soțul Paraschivei, Gavril Bîrdîzău, Nunuța, dar mie mi se părea că sunt mult mai numeroși (și chiar erau din când în când) pentru că uneori se petrecea o scenă cu mulți participanți, în care se purtau discuții aprinse, nu știu pe ce teme. Se cam sfădeau, mai pe scurt. Iar când glasurile se aprindeau la maximum și discuția atingea un fel de apogeu, moșul Haralampie, care stătea, numai el, pe un scaun cu spătar înalt, ca un tron, se ridica, își lua din cap căciula și o trântea pe lutul camerei, stârnind un nor de praf. Urma o liniște ca după o explozie, și cu asta problema era tranșată.
15A. Hăr’lămpuță. Când cei din casă mă alintau zicându-mi Ghițișor, bunicul se revolta – ați înțeles deja că era un dur – și le spunea: Ce tot îl dezmierdați atâta? Mie nu mi-a spus nimeni Hărlămpuță.
- Arheologie – trotinetă. Mama a lucrat un timp cu doi ingineri (soți) din București la un șantier arheologic de la poalele Ceahlăului – Alexandru și Larisa Păunescu. (Se pare că, la Muzeul Culturii din Iași, există expusă o vatră medievală care a fost, dacă nu descoperită, oricum săpată de mama mea – adică nu se pare, căci, odată, mama chiar mi-a arătat-o acolo, deși nu sunt prea sigur de această amintire.) Ceea ce îmi amintesc cert este că, cel puțin o dată am fost și eu pe acel șantier, și mergeam pe trotinetă.
- Fârțâgi – loc mirabil, unic, pierdut pe veci. Peste Bistrița trecea duminica toată lumea, îmbrăcată național, pe o punte legănătoare. Pe sub acea punte am văzut, o singură dată în viață, trecând o plută. Dincolo de apă, în pădure, urcam o potecă în scări de piatră, până la o biserică despre care nu îmi amintesc decât că era într-o poiană plină de ciuboțica-cucului, asta fiind la o zi de Paști. Acum, acel loc este „peste lac“, și nu știu dacă este acoperit de lac sau a rămas la suprafață. Cert este că nu mai merge nimeni la biserica de la Fârțâgi. Când ajung pe malul lacului („sur la rive gauche“) mă uit îndelung cu binoclul, dar nu văd, la Fârțâgi, nici o urmă de biserică, de scări sau ciuboțica-cucului. Nici nu țin neapărat, pentru că amintirea este perfectă și completă.
- Sărut-mâna, părinte. Duminica dimineața, peste șesul de pe albia majoră a Bistriței trecea spre punte părintele care slujea la Fârțâgi. Eu îi știam programul, îl pândeam, fugeam mult pe cărare înaintea lui, după care mă întorceam ca și cum aș fi venit din sens invers, iar când ajungeam lângă el îi spuneam săr-mâna părinte, iar el chiar îmi întindea mâna să i-o pup și îmi dădea un leu. Încerc acum să-mi închipui cum trata în mintea lui părintele micul meu truc.
Bolătău – amintirea supremă, totală.
Motto? Introducere? Captatio benevolentiae? Ziceți-i cum vreți.
În timpul studenției, i-am povestit Domnului Stăncioi, colegul și prietenul meu oltean, despre Bolătău. În final, el mi-a zis: Bă, Mofleo (așa-mi zicea el, Moflea, vom mai povesti despre asta) ești fraier că nu scrii despre asta. Asta trebuie scrisă. Ei bine, o scriu acum, pentru Domnul Stăncioi și pentru toată lumea.
Bolătăul este un roman al copilăriei mele. Este un loc de coasă al străbunicilor, pe un pârâu, cale de mulți kilometri de la Hangu, unde am plecat într-o dimineață împreună cu moșul Haralambie Bejan. El avea aproape 80 de ani și mergea într-o cârjă. Nu-mi amintesc să fi avut vreun bagaj. Am pornit pe pârâul Hangului la deal, pe drumul plin de pietre, care trecea când pe o parte când pe alta a râului. Râul era umflat de ploi, era tumultos și furios, pășeam pe punți alcătuite numai dintr-un lemn, eu mă țineam strâns de pantalonii bunicului, și așa am traversat apa de nu știu câte ori.
Am ajuns la bordei.
Să vă fac inventarul locului:
– un gard de răzlogi și o poartă de răzlogi (puteți bănui ce sunt ăștia: niște lemne lungi, legate unul de altul, care alcătuiesc garduri și porți);
– un bordei, adică o căsuță formată dintr-o singură cameră, cu pat, masă, sobă, scaune și dulap;
– în spatele bordeiului, o cameră-grajd;
– în fața bordeiului, doi cireși înalți, imenși, drepți și frumoși;
– pământ, acoperit cu iarbă și flori;
– două pâraie: unul mic, un firicel de apă, care se vărsa în altul mare nostru și pădure.
Aici, în acest rai, am petrecut cu moșul jumătate de an, numai eu și el.
(pârâul Bolătăului). Primul tăia proprietatea în două, cel mare făcea hotarul dintre terenul
Partea anterioară ( Curriculum vitae ½ (3) )
Partea următoare ( Curriculum vitae ½ (5) )