Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com
Lucrarea s-a terminat fără un sfârșit clasic; ea toată era ca un sfârșit, un amplu și magistral sfârșit de capodoperă. În urechi mi-a rămas o frază întreruptă la jumătate, iar pe retină a încremenit imaginea dirijorului cu părul rebel.
Dirijorul – am aflat mai târziu – se numea Leonard Bernstein și acesta a rămas unul din oamenii pe care îi respect cu deosebire. Cât despre muzica respectivă, n-am știut multă vreme ce piesă era. Peste câteva luni, schimbând la întâmplare posturile unui tranzistor, mi-au atras atenția, la radio Moscova, niște acorduri care îmi aminteau ceva și-mi stârneau o emoție puternică. Am ascultat cu răsuflarea tăiată repetarea la infinit a temei ce mi-a amintit figura americanului Bernstein. Iar din lămurirea pe care crainica a rostit-o la sfârșit, în limba rusă, nu am înțeles decât două nume proprii: «Bolero» și «Ravel». De atunci am știut cum se cheamă cea mai mare pasiune a mea în domeniul muzicii.
Aș vrea să trăiesc în ritmul constant, regulat, dar mereu ascendent al «Bolero»-ului. Aș vrea să sfârșesc așa cum sfârșește el, în plină ascensiune dar nu cu zbucium, în evoluție, dar brusc și normal.
Știu bine că dorințele exprimate pentru timpul imediat următor morții, pentru ambianța înhumării și amenajarea lăcașului de veci sunt niște capricii fără rost. Îmi exprim totuși dorința de a fi înmormântat în acordurile acestui fantastic dans. Iar acei puțini sau mulți care vor fi de față, vor ști că am murit cu regretul de a nu fi putut audia această (pentru mine) ultimă reprezentație a «Bolero»-ului“ (Jurnalul de armată – Jurmil).
Comentariu: Uite ce a ieșit: că eram în casa nu știu cui, când eu îmi amintesc exact că eram în casa colegei mele, unde intram cu mare sfială (pentru mine, era o familie de „boieri“, care aveau curent electric, și chiar televizor!). Cred că, în Jurmil, am avut o rezervă de a arăta exact despre cine era vorba.
Dar mai sunt două chestii:
– cu acea colegă făceam plimbări lungi în „Parcul urșilor“ – merită să mergeți la Piatra Neamț, să-l vizitați;
– ca să ajung la acea colegă, îmi trebuiau, în fiecare duminică, 2 lei de autobuz, unul dus, unul întors. Dar acelei colege, fiind primăvară, trebuia să-i duc un buchet de ghiocei, care costa un leu. Deci, pe total, 3 lei. Cel puțin o dată, nu am avut decât 2 lei, așadar am mers pe jos – nu erau decât 5-6 km – ca să-i pot cumpăra ghioceii.
Paranteză – citiți textul de mai jos, extras din Jurnalul meu:
„Sâmbătă, 16 iunie 2006
Am fost în vizită la Strămutați. Fratele Dan are casa aproape gata și, cu ajutorul meu – lemne multe -, urmează, după ce se mută, să încep eu, în casa Catrinei.
Acolo, m-a abordat o femeie teribil de năpăstuită, al cărei fiu de 17 ani a fost zdrobit în bătaie de niște nenorociți. E văduvă, mai are o fată bolnavă de plămâni, mai are un băiat bolnav de epilepsie, prășește cu ziua prin sat, în casă nu au curent electric, au un radio la care nu prea cumpără baterii, puținii bani fiind destinați pâinii. După ce am completat notițele ca să-i fac o acțiune în justiție, la plecare i-am dat 100 de mii din portofel, și atunci m-au năpădit lacrimile. Deși, mi-am amintit și i-am și povestit, la vârsta acelui copil, eu eram la fel de amărât, nu aveam curent electric etc., dar măcar eram singur la mama și nu m-a bătut nimeni“.
Ce legătură are această relatare cu CV 1/2? Are, mare. Acolo, în casa de la Strămutați, am trăit eu, la fel ca acei amărâți. Cum am zis, cu deosebirea că nu m-a zdrobit nimeni în bătaie. Și totuși, zic acum, trăiam drama, dar nu realizam drama. Trăiam normal, ba chiar mă bucuram de viață: citeam, jucam fotbal, făceam și sport de performanță.
Prima dragoste
Am crezut că o voi plasa în timpul liceului, dar imediat mi-am amintit ceva mult mai de demult.
În clasele I-IV, noi, băieții, aveam fiecare câte o „gagică“. Nu știu alții cum erau, dar eu ochisem o fată din penultima bancă, pe care o arătam colegilor cu degetul, cu multă discreție, evident: Uite, aia e gagica mea. Nici măcar nu era vreo relație colegială mai specială între noi. Pur și simplu, o alesesem ca să mă laud la colegi, să fiu și eu în rând cu ei. Peste ceva (zeci de) ani am regăsit-o ca femeie de serviciu la Tribunalul unde m-am angajat, în 1995. Atât.
Dragostea vieții mele a început în clasa a V-a, la Școala nr. 1 din Piatra Neamț, unde, în prima zi de clasă, o fată s-a aplecat puțin peste bancă, și i-am văzut chiloțeii roz. Nu cred că faza a avut vreo conotație sexuală, dar ăsta e adevărul istoric, și trebuie să-l respect. Mai târziu am aflat că acea zi (15 septembrie, ziua începerii școlilor) era și ziua ei de naștere și de atunci o serbez, discret, în fiecare an. Nu-i scriem numele acum. I-l vom scrie mai spre final (care final?) sau la insistențele unor reporteri care mă vor intervieva (deocamdată nu se înghesuie nimeni) sau îl va descoperi vreun cercetător literar obsedat, când eu voi fi marele scriitor care mă visez.
Acea dragoste m-a urmărit mai apoi, la liceu (eram colegi, în clase paralele) și mai târziu, mulți ani.
Dar sunt ceva probleme: se pare că, în privința femeilor, am fost un naiv patentat. Dragostea era cea din cărți. Eram timid în draci. Când vedeam colegi de liceu ținându-se de mână în public (băieți cu fete, evident) eram contrariat de îndrăzneala lor.
Iar iubita mea fără nume se pare că nici nu știa despre sentimentele mele – mi-a și spus-o, după niște ani: De ce nu mi-ai zis nimic? De ce nu ai venit, cu un buchet de flori, la părinții mei, să mă ceri de nevastă?
Șocul cel mai mare a fost, în liceu, când un coleg și prieten al meu mi-a arătat o fotografie a prietenei lui, ca între amici. E bine, prietena lui era tocmai iubita mea (din taină), iar el, prietenul meu, era un repetent. N-am putut să înțeleg în ruptul capului cum o fată deosebită ca ea putea da atenție unui repetent, neglijându-mă pe mine, un viitor mare scriitor, care nu mă vedeam decât de mărimea lui Sadoveanu sau a lui Creangă (la Eminescu nu mă puteam gândi, pentru că eu scriam proză.)
Partea anterioară ( Curriculum vitae ½ (24) )
Partea următoare ( Curriculum vitae ½ (26) )