15. Șofer.
Șofer, dom’le, înțelegeți?
Domnul Ermil Marcoci, odihnească-l zeii acolo unde s-a dus – a murit într-un accident auto – era ruda noastră cu cea mai mare funcție în județ – șef pe toată industria lemnului. El a angajat-o pe mama la fabrica de cherestea, el pe mama și fratele la CPL, el trimitea mașini cu lemne la toate rudele noastre de la Hangu, ați înțeles, el ne rezolva toate problemele, nouă amărâților de jos. Era doctor în domeniul lui – pe bune, doctor cu doctorat, expert internațional în domeniul lemnului, și lucrase în Germania într-o perioadă când numai să ajungi acolo era un vis sau o aventură.
Acest unchi al nostru, al tuturor hanganilor, m-a angajat și pe mine ca șofer, când eu nu știam ce să fac cu noua mea meserie, dar voiam musai să o practic, de aceea făcusem acea școală.
A mers cu mine personal să mă prezinte la garajul UMTCF (să văd dacă mai știu ce înseamnă aceste inițiale – Unitatea Mecanizată de Transport și Construcții Forestiere – asta pare să fie – și de aici a ieșit prima drăgălășenie, pe care trebuie să o povestesc musai:
Fiind adus și angajat de șeful cel mare, evident, eu eram omul cu cele mai mari „pile“ în garaj, iar șefii erau foarte atenți cu mine. Numai că, unul din ei m-a confundat la un moment dat cu un altul, care era și el „pila“ altui șef de acolo, cu care el nu prea se înțelegea. Deci, șeful de garaj, întâlnindu-l într-o zi prin curte pe numitul Mironescu, și crezând că sunt eu, l-a luat prietenește de după umeri și i-a spus: Băi, Moroșanu, tu ești un băiat ca lumea, vezi, dacă ai vreo problemă, vii să-mi spui personal, să nu aud că te duci la șeful mare cu orice fleac etc. La care respectivul, după ce l-a ascultat cu respectul cuvenit, i-a zis: Bine, șefu, numai că eu nu sunt Moroșanu, sunt Mironescu. „Tu ești Mironescu? Pleacă-n p… mă-ti la treabă, ce stai și freci menta prin garaj?“
Asta era atmosfera și ăsta era stilul de lucru în întreprinderile comuniste, nu s-a schimbat mare lucru de atunci.
Dar asta e poanta de captatio… Despre șoferie sunt multe lucruri de povestit, și cu detalii, și cu insistențe. Iarăși ar trebui să fac tot felul de clasificări cu subpuncte, dar iarăși mai bine mă ajut de o scriere a mea, chiar publicată, pe când eram student și reporter-prozator al lui Cristoiu – este primul reportaj al meu publicat, și el nu putea fi decât despre șoferi. Îl scot din arhiva PC și îl adaug aici Copy/Paste:
Gheorghe MOROȘANU
21-NT-2269
Iarnă geroasă (1982, 4?). Dimineața la cinci fără un sfert, garajul este teatrul unei procesiuni cu torțe. Flăcări nenumărate, mai mari și mai mici, umblă de colo-colo, purtate de oameni iuți și gălăgioși, mângâind mașinile pe toate părțile. Căci a porni un motor la minus douăzeci de grade nu e chiar atât de simplu. Trebuie să pui o căldare cu cărbuni aprinși sub baia de ulei, ba chiar și sub rezervor (nici un pericol, motorina nu se aprinde pe vremea asta) să încălzești conductele pe la coturi, să tragi ceva combustibil cu pompa, să desfaci capacul filtrului de aer și să-i bagi în gură o sârmă cu o cârpă aprinsă la capăt („fachie“ se numește pe limba șoferesasă) pentru ca motorul să tragă în el aer cald.
Abia acum poți risca să-i dai o cheie, lungă, lungă de te plictisești tot vibrând în ritmul demarorului și, dacă ai mașina bine pusă la punct, și dacă ai și ceva noroc, tragi un chiot să știe tot garajul că „A luat-ooo!“; o lași două minute să facă presiune de aer, trântești portiera cât poți și pleci la treabă. Dacă nu, cobori și-i dai câteva ture, îi faci o slujbă îndârjită, amestecând sfinți, arhangheli și stelele care se strâmbă la tine de sus, în sfârșit te liniștești, îi pui ștanga-n bot și aștepți pe unul mai norocos ca tine să te tragă, căci până la urmă asta e cea mai sigură metodă de pornire.
Ne aflăm la UMTCF (Unitatea de Mecanizare, Transport și Construcții Forestiere) din Piatra Neamț. 21-NT-2269 este o semiremorcă pentru bușteni de tip SRD, cu cabina albastră, cu botul puțin ridicat și o bară de protecție solidă în față. Titular, Ion Baciu. Ajutor, cândva, subsemnatul. Mă rezem de capota bombată și aștept. Nu mult. Pe sub neonul de la poartă apare umbra cunoscută a „șefului“. Nu va avea niciodată alt nume pentru mine. M-a învățat să țin volanul în mână, să rezolv probleme fără ieșire ivite într-o cursă și să înțeleg că șoferul este om între oameni. Mă trag mai la o parte și-i urmăresc mișcările obișnuite. Mai întâi dă o roată în jurul utilajului. La roțile din spate se oprește și ciocănește cauciucurile cu degetul mijlociu. Ușor, delicat, cum doctorul bate în pieptul unui bolnav. Apoi descuie cabina și trage capota. În întuneric mașina cască o gură mare. Șeful încalecă pe motor, scoate joja de ulei și îi caută gradațiile cu degetele. E timpul să mă arăt.
– Ai să trăiești, boierule!
Este salutul clasic, învățat de la el.
– Hopa! Ce cauți, dom’le, p’aci, la ora asta? Eu știam că studenții se scoală ceva mai târziu.
– Ei, și eu… cum să-ți spun… În sfârșit, îi iau inima-n dinți: Am venit în reportaj, ca să știi.
– A, am citit în „Suplimentu’“ ăla. Te-ai ajuns, ești mare scriitor.
– Mare, mic, e cazul să scriem ceva despre șoferi.
– Păi, să scriem.
– Hai, boierule, ai pornit tinicheaua?
Cel care a vorbit din întuneric este Dan Leonte, vechi remorchist și el.
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com
