Cum serbau românii Crăciunul în perioada interbelică

Și pe vremea când bunicii noștri erau doar niște copii, Crăciunul însemna bucurie, lumină, speranță, zvon de colinde. De cum începea să se însereze, copiii se adunau în grupuri și, cu traistele legate de gât, plecau la colindat, trecând pragul vecinilor, rudelor și prietenilor. După cum consemnează revista „Historia“, copiii se străduiau să cânte frumos și erau ascultați de toată familia adunată în jurul pomului de Crăciun. „Erau răsplătiți cu covrigi rotunzi cu susan, nuci, mere, mandarine, portocale și bomboane. Când se umpleau traistele, colindul se termina și copiii se împrăștiau, fiecare plecând spre casă. Bucuria cea mai mare era să vii cu săculeții plini și să-i răstorni pe mușamaua pe care o punea mama special pe masă. Bani nu se obișnuia să se dea decât la casele care nu se pregătiseră pentru colind. Și cine nu se pregătea pentru colind?! Cu o săptămână înaintea colindului, simigeriile erau golite, în fiecare zi, de șirurile de covrigi. Șiruri de 50-100 de covrigi. Ca să faci față cu cinste colindului, cumpărai 200-300 de covrigi, că trebuia să te gândești și la colindătorii cu steaua, și la irozi și la plugușorul de Anul Nou“. (Graziella Doicescu, „Captivantul București interbelic“, 2008)

Sorcovarii și stelarii

„Lache Gândăcarul e întâiul, căci scoate marfă de prima calitate, socotind după trandafirii verzi, albaștri, liliachii și stelele cu pereții trainici și frumos împodobite. «Odaia cea mare» e până’n tavan tixită cu marfă.

– O da Dumnezeu și s’o vinde toată, mă mai salt și eu din sărăcie…, îmi mărturisește el. Și chipul măsliniu, rotund ca o lună s’a luminat deodată de un zâmbet care a scos la iveală albul fosforescent al dinților. Aștept sărbătorile – adăugă el – cum așteaptă țâncu’ sânul.

– Altă meserie nu mai faci?

– Asta am moștenit-o din bătrâni, bărbați, femei, tot sorcovari și stelari. Treburile mergeau pe-atunci.  (…) Și dacă m’aș plânge de soartă la ce ar folosi? Odată pe an se vând sorcovele și stelele. Numai criza asta să nu-mi facă vr’un bucluc, încheie el“. („Realitatea ilustrată“, 21 decembrie 1933)

În dialog cu „Moș Clățun“

„Moș Crăciun a intrat cu coșul plin de jucării și a întrebat cu voce groasă:

–Ai fost cuminte, micuțule? Înveți bine?

Micuțul a răspuns, tremurând cu un firicel de voce:

–Da, Moș Clățun.

Un soldat de plumb, o trompetă, o păpușe care închide ochii și spune «mamă» i-au dat copilului iluzia realității. Moș Crăciun a devenit un personagiu care vine de nu știu unde, un unchiaș fără moarte, ca poveștile, ca minciunile.

Când s’a făcut mai mare și l-a surprins, privind prin gaura cheii, pe nenea Alecu îmbrăcându-și halatul roșu, barba și coșul, copilul a trăit prima deziluzie. Dar, interesat, s’a făcut că nu știe de teamă să nu se supere Moș Crăciun și să plece cu trompeta, cu păpușa, cu soldații de plumb.

Minciuna lui Moș Crăciun a învins veacurile. E aceiași ca și astăzi. Numai Moșul s’a schimbat. Vremurile au trecut peste el, silindu-l să se adapteze lor. Copiii de azi știu că, după cum ei n’au fost aduși de barză, nici Moș Crăciun nu e decât un unchi, «tăticu» sau un vânzător de magazine cu jucării. Halatul roșu nu e decât un accesoriu inutil, barba, niște câlți cari se deslipesc. Esențialul rămâne coșul cu daruri. În el, copilul crede și azi, de dragul lui tolerează barba moșului, menajând în felul lui naivitatea părinților.

Peste câteva zile începe Crăciunul. Azi, în prăvăliile cu jucării va fi plin. În vitrina unui magazin, un vânzător îmbrăcat în costumul moșului, tratează cu micuții din stradă. (…) Alături de Moși Crăciunii de pâslă, trenurile, păpușile, mașinile cu aburi zâmbesc ademenitoare în vitrină. Copilul le-ar vrea pe toate, dar mama îl trage de mână grăbită“. („Timpul“, 20 decembrie 1937)

Irina NASTASIU