În orice regim democratic, echilibrul ideologic de pe scena politică este important, indicând atât calitatea reprezentării mai multor segmente sociale, cât și posibilitatea de alegere oferită acestora. În același timp, echilibrul ideologic întreține o bună calitate a democrației, întrucât programele politice diferite impun competiția axiologică a cărei principală manifestare este votul. În spațiul românesc, atât tradiția stângii politice, cât și aceea a dreptei poartă urmele extremismului și ale tipurilor de regim pe care acestea le-a instaurat și susținut. Dinspre dreapta, avem regimul autoritar al lui Carol al II-lea, urmat de statul național-legionar și de dictatura de factură fascistă a mareșalului Antonescu. Dinspre stânga, avem dictatura comunistă începută în 1947, cu variatele sale faze și ale cărei amprente au rămas observabile până în prezent.
Este dificil de decelat o tradiție democratică a stângii, respectiv a dreptei politice în România, cu atât mai mult cu cât o veritabilă claritate ideologică nu a existat nici în trecut. În prezent, avem fragmentarea de pe dreapta, după cum avem o stângă non-autentică, al cărei reprezentant esențial se revendică a fi Partidul Social Democrat. Este, însă, PSD un partid de stânga? Trecând de filiația comunistoidă pe care o poartă ca pe o marcă, aș spune că nu. Așa-numita orientare de stânga a PSD este tarată nu doar de extracția cadrelor sale din fostul regim, ci și de inapetența ideologică spre stânga a celor mai mulți dintre liderii săi marcanți, ceea ce a fost vizibil, la nivel discursiv și imagologic, și la nivelul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din acest an. Și-l poate imagina cineva pe Radu Mazăre ca fiind un om de stânga, doar pentru că împarte ajutoare sociale din banii contribuabilor constănțeni? A fost apetența pentru afaceri a lui Viorel Hrebenciuc ceva propriu unui om de stânga? Un lider de partid, premier și, pe deasupra candidat la prezidențiale care se distrează exotic în Dubai poate fi calificat drept un om de stânga? Este mentorul acestuia, Adrian Năstase, cu pasiunea sa pentru vânătoare, trofee și chilipiruri, un om de stânga? Nu intenționez să răspund la niște întrebări care sunt, în mod evident, retorice. Pentru că în toate aceste cazuri, ca și în altele, nemenționate, liderii PSD nu au fost „de stânga” decât cu numele și în calitate de administratori ai banului public, pe care, practic, l-au „privatizat”, împărțind în funcție de interesele electorale pomeni care n-au făcut decât să consolideze cultura politică asistențială, paternalistă predominantă în România.
Este evident faptul că, în spațiul românesc există, ca peste tot în lume, segmente sociale care au nevoie să fie reprezentate de o stângă politică autentică. Deocamdată, condițiile de posibilitate ale acesteia sunt dezbătute mai cu seamă la nivelul stângii intelectuale. Problema e că nici măcar intelectualii de stânga nu sunt de acord că ar fi reprezentați de cei care își asumă rolul stângii politice. Această fractură a devenit evidentă în campania pentru prezidențiale, de care deja am pomenit. Retorica PSD a fost una naționalistă și xenofobă, iar apropierea fățișă de PRM (după cea din prima parte a anilor 1990, pe vremea „patrulaterului roșu”) nu a făcut decât să pună capac acestei situații. Stânga, prin definiție, nu este etnicistă, decât dacă e vorba despre național-comunism, așa cum am avut sub Ceaușescu. Prin definiție, stânga politică nu împarte lumea în „ortodocși” și „străini de neam”, fiind susținătoarea laicizării societății încă din modernitate. La fel, stânga nu se poate împăuna cu simboluri ale extremei drepte genocidare (precum a făcut Mazăre când a purtat o uniformă nazistă), după cum nu defilează pe Facebook cu imagini ale unor criminali de război fasciști (așa cum a procedat, de curând, liderul TSD Mihai Sturzu, care a afișat imaginea lui Antonescu). Astăzi, așa-numita stângă ce flutură stindardul PSD a reînnoit național-comunismul al cărui stindard a fost, în postcomunism, PRM. Iar asta, atenție, nu fiind aflată la remorca unui dinozaur comunistoid precum Vadim Tudor, ci la aceea a unui tânăr de 40 de ani, în persoana lui Victor Ponta. Putem fi mândri, în România secolului XXI, cu o astfel de zisă „stângă” politică?
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
