Mai târziu, în cadrul modelului teologico-politic, Augustin furnizează, tot prin apel la cunoașterea de tip filosofic (care primește, acum, un statut ancilar, fiind pusă în serviciul teologiei), rațiunile pentru care în „civitas terrena” legea divină, vegheată și aplicată de Biserică, decide cine anume merită să ajungă în „cetatea damnaților” și cine în „civitas Dei”. După Marea Schismă, Sf. Toma d’Aquino va pune la lucru cunoașterea de tip rațional nu doar pentru a demonstra, pe fundament aristotelic, existența lui Dumnezeu, ci și pentru a legitima „teoria celor două săbii”, de natură a justifica – ideologic, am spune astăzi – hegemonia Bisericii Catolice în Occident.
Odată cu modernitatea filosofică și politică, atât raționaliștii, cât și empiriștii, de la Leibniz, Spinoza, Kant, Rosusseau și până la Thomas Hobbes, John Locke ori John Stuart Mill vor fi preocupați să fundamenteze viziunile lor despre buna guvernare prin apel la înțelegerea filosofică a aspectelor care țin de procesul cunoașterii umane. Nu este, așadar, întâmplător faptul că și conceptul de „ideologie”, având inițial o conotație strict epistemologică, va primi, la doar câțiva ani după apariția sa (în 1812), o semnificație politică, prin trimiterea pe care Napoleon o face la cei care se ocupau de noua știință: „Ideologiei, această metafizică întunecată care caută subtil cauzele prime pe care să se bazeze legislația poporului în loc să facă legi în acord cu profunda cunoaștere a inimii omului și a lecțiilor de istorie, trebuie să îi fie atribuite toate nenorocirile frumoasei noastre Franțe”.
Începe, din acest punct, un traseu de-a lungul căruia conceptul va cunoaște numeroase metamorfoze, ceea ce face ca, la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, el să fie caracterizat prin existența a peste două sute de încercări de definire. După caracterizarea realizată, în tușe negative, de către împăratul francez, cea care îi va pune și mai apăsat accentul politic și care este, și astăzi, una dintre cele mai influente le aparține lui Karl Marx și lui Friedrich Engels. În Ideologia germană, cei doi gânditori invocă metafora „camerei obscure” pentru a sublinia caracterul distorsionant al ideologiei prin raportare la „condițiile reale” ale vieții sociale și politice.
Practic – și poate tocmai de aceea circumscrierea lor conceptuală rămâne foarte influentă și în prezent – Marx și Engels negativizează ideologia pe două coordonate: din punct de vedere epistemologic, valențele conceptului și ale realității exprimate de acesta sunt asociate falsului; din punct de vedere politic, ideologia este un instrument ce servește justificării „dominației de clasă” și, mai mult decât atât, are rolul de a legitima interesele „clasei dominante”. „Cariera” filosofică și politică a conceptului este marcată, deci, încă de la început, de zodia negativului, realitate ce va fi accentuată, în prima jumătate a secolului XX, de asocierea sa cu „metanarațiunile” răului politic, așa cum au fost fascismul, nazismul și bolșevismul.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru