Nu știu dacă va rămâne, raportat la istoria recentă a politicii românești, vreo imagine mai grotescă decât cea în care senatoarea Jipa l-a miruit pe fostul ministru Dan Șova, cu ocazia ședinței din Senatul României în care acesta a fost făcut „scăpat”, deocamdată, de colegii săi, de brațul lung al justiției. Sigur, imaginea aceasta poate fi în concurență cu aceea a automiruirii, sau a miruirii de sine practicată, cu ceva vreme în urmă, de către senatorul Varujan Vosganian, și el salvat, deocamdată, de către colegii săi. Mir și rugăciune, așadar, în cazuri de corupție. Acatiste și șpagă. Cum se împacă lucrurile astea? Dincolo de aceste imagini teatrale, imagini din panoplia unui teatru al grotescului ce dă să cadă în penibil, trebuie văzut, cumva, și efectul comic. Asta pentru că, în mod evident, credința în Dumnezeu este un aspect existențial pe care cei mai mulți dintre noi îl proiectează în spațiul privat. În cazul politicienilor, însă, reprezentanții noștri, nu-i așa, o presupusă credință în Dumnezeu poate fi asociată cu orice. Nu doar cu imaginea publică a degrabă făcătorilor de cruci până în pământ, ci și cu aceea de presupuși hoți care, odată ce se miruiesc ori sunt miruiți, par a deveni, brusc, perfect nevinovați. Iar lucrul aceste se întâmplă în direct, la televizor. Deși efectul e grotesc, comic și penibil în același timp, există în spatele său un resort care poate explica inclusiv toleranța pe care spațiul public al României moderne a manifestat-o față de fenomenul corupției, cel puțin până în anii din urmă, când o instituție precum DNA a spus „stop”!
Acest resort este unul de sorginte culturală și e identificabil la nivelul imaginarului colectiv. România modernă nu s-a construit din neant, ci pe un fond cultural asupra căruia s-au exercitat tot felul de influențe, de la cele otomane până la cele balcanice în general. Aceste influențe nu ar fi afectat, însă, evoluția spațiului public românesc dacă fondul nu ar fi fost deschis către ele. O astfel de influență care s-a pliat foarte bine pe un fond preexistent ține de corupție. Șpaga, șperțul, bacșișul etc. nu sunt realități inventate de vreun regim politic anume. Ele au existat dintotdeauna în spațiul nostru public, au devenit, în câteva sute de ani, o instituție ce a evoluat, la rându-i, pe diferite niveluri. În ultima vreme, vedem la televizor, în fiecare dimineață, cum reflectorul e îndreptat spre cel mai înalt nivel, acela al miniștrilor, secretarilor de stat, președinților de consilii județene ori primarilor de mari orașe. Însă problema șpăgii subzistă în toată osatura sistemului instituțional românesc, de la școli și spitale până în administrația comunală. În timp, a devenit o obișnuință și, astfel, încetul cu încetul, spațiul public românesc a ajuns să fie unul imun la prezența acestui fenomen, ba chiar de-a dreptul tolerant.
Or, un actor important într-un spațiu public precum cel românesc, incomplet laicizat, prin urmare insuficient modernizat, este Biserica Ortodoxă Română. În mod evident, la nivel oficial, Biserica propovădu-iește importanța poruncii „să nu furi!” Cu toate acestea, există în continuare suficient de mulți „credincioși”, de la nivelul de jos al corupției și până la cel mai înalt nivel, care sunt gata să uite complet această poruncă de îndată ce sunt inundați de tentația îmbogățirii rapide. Cam cum i s-a întâmplat senatorului Vosganian, cam cum devine cazul pentru fostul ministru Șova. Puși în fața propriilor lor fapte – care, sigur, urmează a fi demonstrate în justiție – cei doi s-au întors foarte repede la „credință”. Primul s-a automiruit, al doilea a fost miruit de o stimabilă senatoare care, deși fostă judecătoare, nu dă doi bani pe Constituția României. Cum am putut vedea la televizor, „oile rătăcite” s-au întors, prin mirul turnat peste șpagă, la „turma cre-dincioșilor”.
E posibil ca exemplu să fie urmat de mulți alții, prin Parlament tot au mai rămas peste 500. Ca atare, dacă ar fi să luăm în considerare talentul negustoresc al oamenilor Bisericii, poate nu ar fi rău ca Patriarhia să elaboreze un mir special pentru diriguitorii destinelor României. Cine știe dacă nu cumva, cu mirul pe șpagă turnând, îi vom vedea brusc, pe toți, îndreptându-se?
Dan Misăilă
