Urmăresc, din când în când, documentarelede pe „History Channel“, un post difuzat prin satelit și cablu de către„A&E TelevisionNetworks“.Când n-am chef să mai gândesc la nimic, dau pe acest canal, este ca jocul de table: te menține suficient de atent încât să nu te mai preocupe altceva. La serialele lor, imediat după orice fragment, după orice povestioară, obligatoriu, te îmbie cu o alta, mai cu moț, au ei acolo niște meseriași care, pe românește, fac din rahat praștie. Spre bun exemplu să luăm serialul „Pe urmele antichităților“, ajuns acum la Sezonul VI,deci de succes internațional. Sunt doi inși acolo, unul cu barbă și celălalt fără barbă, care străbat SUA în lung și în lat în căutare de antichități, ei având un magazin de antichități. Din start, ne gândim ce fel de antichități vor găsi acești eroi în SUA, nu? Fiindcă, în mintea noastră antichitate înseamnă o rămășiță istorică a civilizației greco-romane, sau măcar din evul mediu, cel puțin. Dar nu este așa. Văzând noi cum caută ei motociclete și biciclete vechi, reclame pe tablă ale unor firme americane celebre, candelabre sau veioze, îi înțelegem. Și ne vine în cap o definiție foarte bine dată de către Jean Baudrillard, un istoric destul de cinic, dar de toată admirația:„Istoria Americii se reduce la albumul de familie“. Pentru ei asta înseamnă antichitatea. Dar măcar știu să și-o pună în valoare. Pentru majoritatea celor care chiar au o istorie, care chiar au antichități, subiectul este deja obosit, caduc. Nu mai au nici un chef să facă seriale.
În context, dacă am vorbi și noi, mai pe larg, despre Scutul antirachetă de la Deveselu, despre licurici și despre istorie, am putea spune că în anul 1776, când a fost publicată celebra Declarație de Independență a SUA, documentul de înființare a acestui stat, la noi se împlinea un an trist de când partea de nord- est a Moldovei, adică Bucovina, fusese cedată Imperiului Habsburgic. Dar să nu divagăm prea mult, istoria este un ocean în care te poți scufunda. Revenim la History, un canal unde se mai pot vedea seriale de mare interes: „Oamenii mlaștinilor“, „Dinastia rațelor“, „Restaurări“, „Războiul depozitelor“, „Așii amanetului“sau „Războiul transportatorilor“.
Iar despre Scutul antirachetă, cu toată simpatia, reproduc aproximativ o replică a unei doamne între două vârste, o știu de la știri. Așadar, era un reportaj tare de tot despre niște soldați americani care, dintr-un imbold ecologic sincer, veniseră încolonați să curețe de pet-uriși alte mizerii omenești o parcelă de pe malul Dunării. Cu saci de gunoi, hotărâți, vioi, ei demonstrau, pentru a nu știu câta oară, că românii trebuie să-și protejeze mediul. Așa că s-au apucat să strângă gunoaie, au făcut ei exercițiul acesta sub ochiul entuziast al camerelor TV, apoi s-au întors la Deveselu. În material, normal, apare și un român, pe margine. Era o doamnă între două vârste, care a răspuns la o întrebare pusă de reporter, cam așa: Sigur, îmi place de ei, fac treabă bună. Dacă și noi am fi în America, am face și noi la fel. Numai dacă ne-ar da vize! Deșteaptă femeie, deștept răspuns.
Fiindcă, în a doua zi de Paște am mers pe malul Ozanei. Erau câteva sute de nemțeni acolo, cu grătare, cățel și purcel. Iar după ce au plecat ei de acolo, nu mai rămăsese nici un chiștoc de țigară.
Cristian TIMOFTE