În urmă cu patru săptămâni, scriam în acest colț de pagină despre România și problema imigranților. Încheiam comentariul de atunci spunând că e de urmărit modul în care se vor identifica soluții guvernamentale pentru a gestiona cât mai bine un fenomen ce e pe cale să ia amploare, în contextul în care unii dintre cei care, în drum spre țările Europei occidentale se vor stabili, fie și temporar, pe teritoriul țării noastre.
Iată că lucrurile au căpătat deja o amploare deosebită. Mai exact, ne confruntăm, ca europeni, cu o criză a refugiaților din țările Orientului Apropiat și din nordul Africii, țări în care fie există conflicte civile, fie sunt în conflict deschis cu terorismul islamic dezvoltat la o scară teribilă de ISIS. Așa cum se văd lucrurile până în prezent, oficialii europeni par a fi depășiți: valul constituit din zeci de mii de refugiați deja s-a pus în mișcare, guvernul elen (prima țară europeană cu care imigranții intră în contact) deja a anunțat, încă de acum o săptămână, că nu poate gestiona situația, gardul ridicat de Ungaria la granița cu Serbia se dovedește a fi inutil, iar România poate reprezenta, oricum, o cale de ocolire a acestuia de către cei obligați să-și caute o viață mai bună departe de țările lor. Deja, criza refugiaților evidențiază și existența unei rețele de trafic de persoane care, din nefericire, a determinat deja moartea câtorva sute refugiați, date fiind condițiile precare în care au fost transportați, fie pe mare, fie pe uscat. La ora scrierii acestui text, 26 de români sunt anchetați de către autoritățile maghiare pentru că s-au implicat în traficul de persoane. Iată, deci, că problema imigrației s-a transformat, cu o foarte mare repeziciune, într-o criză care afectează întreaga Europă și, fix în aceeași măsură, România. În prezent, statul romând dispune de doar două centre pentru refugiați, unul la Timișoara și altul la Rădăuți, capacitatea totală a acestora fiind de 950 de locuri, în mod evident insuficiente pentru problemele care se anunță pe termen scurt și mediu.
Dincolo de această incapacitate, se pune problema dacă țările europene, incluzând România, sunt în măsură să gestioneze eficient aspecte precum identificarea intențiilor acestor refugiați – printre care s-ar putea afla infiltrați și militanți ai terorismului islamic – sau adaptabilitatea lor la mediul european. În primul caz, posibilitatea ca, alături de oameni complet nevinovați, în Europa să intre și teroriști reprezintă un veritabil pericol la adresa securității cetățenilor statelor UE și, deci, a modului de viață occidental, pe care islamiștii radicali îl urăsc de moarte. Din această perspectivă, colaborarea extinsă a guvernelor țării europene trebuie să se concentreze asupra unei strategii rapide de garantare a securității, care să includă evitarea implicării propriilor cetățeni în rețele de trafic de persoane. În al doilea caz, lucrurile sunt cel puțin la fel de complicate, din moment ce foarte mulți dintre refugiații care, inocenți fiind, își caută o viață mai bună în lumea occidentală, nici măcar nu cunosc elemente minimale ale comunicării în limbile statelor pe care le consideră „de adopție“. Cum se vor adapta aceștia în mediul european? Cum vor putea fi rezolvate contradicțiile civilizaționale și religioase, în condițiile în care nici măcar cei care, aflați fiind la a doua generație de domiciliu într-o țară europeană, nu par a fi complet integrați din acest punct de vedere? Sigur că, dincolo de aceste probleme și de întrebările pe care ele le ridică, e foarte important să fie luată în considerare suferința acestor oameni, care trebuie tratată, ea însăși, în termeni europeni. Tocmai din acest motiv, orice poziționare echilibrată față de criza refugiaților nu poate decât să plece de la premisa că aceasta este o problemă europeană.
Dan Misăilă
