Ar fi vorba, în primul rând, despre evidențierea unei lipse de autoritate a instanțelor europene, în raport cu un stat membru care nu-și îndeplinește obligațiile contractuale. În termeni foarte simple, UE are la bază un cadru contractual, atât din perspectivă politică, dar și din perspectivă economică. Asta înseamnă că între Bruxelles și oricare dintre statele membre, indiferent de cum s-ar numi acesta, există deopotrivă drepturi și obligații. Prin atitudinea sfidătoare, guvernul elen a depășit pragul de suportabilitate și normativitate pe care îl implică un asemenea contract. Ignorarea acestei stări de fapt de către Bruxelles și de către reprezentanții celorlalte state mebre ale UE ar crea precedentul că, de îndată ce apar probleme financiare la nivelul oricăruia dintre ele, contractul poate fi suspendat. Or, acest lucru nu este deloc corect. Până în prezent, Tsipras nu a căutat soluții, ci a produs doar afirmații belicoase, fără a avea vreo altă bază decât naționalismul de factură populistă pe care, în mod paradoxal, dar nu inexplicabil, îl afișează un politician situat binișor dincolo de stânga ideologică.
În al doilea rând, periculozitatea precedentului ar însemna că politica internă a unui stat membru aflat în criză poate da peste cap întreaga arhitectură și construcție instituțională europeană. În cazul de față, avem de-a face cu un lider populist, urcat la putere pe valul unui naționalism ce speculează hibele dintr-un imaginar colectiv, popular, în care Uniunea Europeană, ca structură politică, economică și socială, apare ca întruchipare a „răului” ori „dușmanului absolut” Atunci când încasau 14 salarii pe an fără a produce, în schimb, mare lucru, Uniunea Europeană era „bună” ori, în cel mai rău caz, ignorată. Astăzi, când politicile economice i-au dus într-un hău economic, Uniunea încasează toate criticile și, pe acest fond, populistul Tsipras invocă ceea ce știe orice populist: voința poporului. Numai că asta nu e democrație, orice s-ar spune, din simplul motiv că poporul poate să greșească. Referendumul pe care îl va organiza guvernul elen nu urmărește să exprime voința poporului, că să legitimeze discursul și poziția populistă a lui Tsipras. De aceea, el nici nu ar trebui să fie luat în seamă de oficialii europeni. Dacă grecii vor să se afunde în est, n-au decât să o facă, din moment ce UE este, acum, suficient de calibrată încât să reziste șocului economic produs de ieșirea statului elen din zona euro.
În fine, acest precedent este periculos și din perspectivă geostrategică. Apropierea lui Tsipras de Rusia autocrat-oligarhică a lui Putin e foarte departe de conduita unui politician dintr-un stat membru al UE. Iar asta se întâmplă în baza unor promisiuni financiare pe care Rusia, ce pierde zilnic sute de milioane, dacă nu miliarde de euro după anexarea Crimeii, pentru întreținerea conflictului din zona estică a Ucrainei, nu le va putea onora vreodată. Amețit de cântecul de sirenă interpretat de Vladimir Putin la balalaica unei solidarități doar aparente, Tsipras riscă să se înece. Odată cu el, însă, se va îneca o țară-ntreagă. Iar acesta este un lux iresponsabil pe care, dacă grecii pare că și-l pot permite, nu poate fi acceptat de Uniunea Europeană, creație a unor politicieni responsabili.
Dan Misăilă