Crezul infirmului care vinde ziare: “Dacă n-aş munci, aş înnebuni!”

*Cea mai mare problemă: puradeii care-l jefuiesc constant *A început acum 17 ani cu 30 de ziare şi are acum un rucsac doldora pe care abia îl trage după el

Incidentul de acum zece zile, când vânzătorul de ziare de la Mioriţa a căzut victimă unei găşti de puradei care l-au prădat, a stârnit un val de simpatie pentru băiatul pe care infirmitatea fizică nu-l împiedică să muncească.

*”Domnul Vasile Munteanu mi-a propus să vând ziare”

Astfel de acţiuni în forţă împotriva lui, un om care a fost nenorocit pe viaţă la vârsta de 7 luni atunci când i s-a administrat greşit vaccinul antipoliomielitic şi astfel a rămas paralizat pe partea dreaptă, nu îl sperie însă.

Anul acesta, în luna florilor, va împlini 35 de ani şi jumătate din viaţa lui a muncit. Se trezeşte în fiecare dimineaţă la 6 pentru ca la 7 să fi primit deja ziarele şi revistele şi să se fi instalat cu măsuţa în faţa librăriei de la Mioriţa. A început acum 17 ani să vândă ziare. “Mi-aduc aminte că stăteam pe o bancă, în parc, în faţa statuii lui Ştefan cel Mare, când s-a apropiat de mine domnul Munteanu, Dumnezeu să-l ierte (n.n. – Vasile Munteanu avea, pe atunci, o rubrică permanentă, un editorial într-un cotidian local) şi m-a întrebat dacă nu vreau să vând ziarul la care lucre. Am început cu 30 de ziare, aveam locul meu la Unic. Apoi, încet-încet, am crescut numărul de ziare vândute, am luat şi alte ziare locale, inclusiv Ceahlăul, plus cele naţionale”.

*”Nu mă poate speria nimeni să nu mai muncesc!”

Între timp, discuţia cu el este întreruptă de un cumpărător care îi întinde banii. Apoi, continuăm depănarea amintirilor. “Muncesc în fiecare zi, de la 7 la 16. Uneori, când plouă, e frig ori ninge, plec mai repede că nici clienţi nu sunt. Acum am presă şi reviste de toate felurile, şi sportivă, am şi gazete cu tot felul de cadouri, cărţi, ceasuri, machete, cosmetice. Am clienţi mulţi şi mulţi fideli. Sunt unii care s-au mutat din oraş, de pildă, şi când mai au drum în zonă, vin şi cumpără tot de la mine şi spun că preferă să-mi facă mie vânzare”.

Are bucuria în ochi, deşi viaţa nu îi este uşoară. Când povesteşte, îi râd ochii în albastru şi gura e toată un zâmbet. “Stau şi vara, şi iarna, aici am locul meu de câţiva ani, am clienţii mei, nu doar oamenii din zonă, ci şi de pe la instituţii. Dimineaţa, pe la 8,30, când vânzătoarele se adună pentru a începe serviciul, urc la etajul patru în Petrodava şi vând ziare fetelor. Sunt clienţii mei fideli, vânzătorii din Petrodava, dar acum au rămas puţini. Mai sunt cei de la firmele de lângă Central, de la bibliotecă…” Trebuie să se oprească din vorbit, pentru că are iar clienţi.

Când să reluăm firul, o tânără domnişoară se opreşte în dreptul lui, toată un zâmbet, îl salută şi după un larg ocol ni se alătură. Maria, prietena lui Vali, îi aduce ultimele noutăţi din oraş şi-l pune în gardă cu prezenţa puradeilor, undeva pe la Piaţa Bistriţa. Maria este convinsă că nu este îndrăgostită de el, dar admite că îi este drag, pentru că e muncitor şi frumuşel. Iar Vali îndreaptă atunci spatele şi-şi semeţeşte fruntea, zâmbindu-i curtenitor Mariei şi mulţumindu-i din priviri.

“Am clienţi mulţi şi consecvenţi”, reia discuţia Vali, răspunzând între timp saluturilor. “Sunt oameni care, când vin vara acasă, în concedii, trec pe la mine să cumpere reviste şi mă salută, povestim. Nu mă poate speria nimeni să nu mai muncesc. Nu ştiu ce aş face dacă n-aş munci. Cred că aş înnebuni! Am absolvit o şcoală profesională de croitorie, dar îmi place munca mea. Cunosc mulţi oameni, sunt la curent cu noutăţile, cu ce se întâmplă prin oraş. Nu mi-e frică nici de soare, nici de ger. N-aş putea să stau acasă, să mă uit toată ziua la televizor sau pe calculator….”

Vali este mai mult decât un exemplu. Este o pildă vie de atitudine pe care mulţi dintre noi, cei sănătoşi şi întregi, ar trebui să o avem în vedere de câte ori amânăm sau nu găsim imboldul necesar în a face ceea ce ne propunem. Oameni ca Vali ne ajută să nu uităm să trăim cu bucurie.

Cristina IORDACHE

……………………………………………………………………………..

”Poliția le-a pus interdicție dar ei nu ascultă!”

Ceea ce s-a petrecut pe 14 februarie înainte de orele amiezii, într-o zonă centrală a oraşului, intens circulată şi supravegheată de structurile de poliţie nu este un incident izolat. Găşti de puradei care atacă oameni în vârstă şi le smulg sacoşile, genţile sau bijuteriile de la gât sunt de ceva vreme subiect de îngrijorare pentru pietrenii neputincioşi în faţa acestui gen de atacuri, din ce în ce mai numeroase şi mai agresive (să nu uităm că un bărbat de 81 de ani a fost ucis în bătaie în casă de o astfel de gaşcă, la începutul anului trecut). Dar şi a Poliţiei, care de cele mai multe ori îi ştie, îi depistează, îi prinde, dar nu are ce le face, iar frustrarea creşte în intensitate.

Majoritatea pietrenilor care au citit articolul referitor la acest ultim jaf căruia i-a căzut victima Vali, şi-au exprimat revolta faţă de tupeul părinţilor care-şi pun progeniturile să fure, să cerşească, să atace oameni neputincioşi, ziua în amiaza mare, fără ca apoi Poliţia să le poată face ceva din cauză că sunt minori şi legea penală e indulgentă cu tinerii de până la 16 ani. Unii au oferit sugestii pentru ca oamenii legii să sancţioneze părinţii în aşa fel încât să nu mai îndrăznească să se folosească de copii pentru a-şi asigura cele necesare traiului.

Incidentul de acum zece zile nu a fost unicul pentru Vali Todosia. Chiar aceeaşi puradei l-au mai atacat o dată anul trecut, la fel ca şi acum l-au bătut şi i-au luat banii. “Poliţia le-a pus interdicţie, i-a obligat să nu se mai apropie de mine, dar ei n-ascultă!”, exclamă, cu năduf Vali. “Sunt minori, părinţii lor stau pe la gară şi puradeii fură pe aici, prin zonă. Acuma, cel care a fost prins de poliţişti are 10 ani, vă daţi seama că i-a dat drumul, n-au ce să-i facă. După ce am fost la poliţie şi au luat declaraţii, poliţiştii i-au spus că n-are voie să se mai apropie de mine. Dar, ce credeţi, cât o să dureze?! Şi anul trecut a fost la fel, atunci m-au bătut, aveam mai mulţi bani făcuţi ca acum. Şi tot aşa, erau minori. Aceiaşi, ca şi acum”, îşi aminteşte Vali.