Dacă vechile democrații, astăzi consolidate, trebuie să facă ele însele față provocărilor interne și externe pe care le-am invocat mai sus, cu atât mai fragile sunt, în fața acestor provocări, noile democrații. Acolo unde lipsa de tradiție democratică și-a spus cuvântul, procedurile și aranjamentele instituționale au necesitat o permanentă reevaluare, astfel încât realitatea socială democratică să nu intre în proces de erodare sau, mai grav, de colaps. Unele dintre aceste state au reușit să ajungă în faza organizării democratice și și-au revigorat instituțiile, în vreme ce altele au trecut deja în etapa de dezvoltare și chiar în aceea de fundamentare a democrației. Existența acestor „grade ale democratizării” mai demitizează un aspect important pentru teoria democratică, și anume acela potrivit căruia democrația ar funcționa ca un „șablon” care, odată aplicat, în manieră procustiană, într-o societate dată, va asigura un tip de funcționare universal-valabil. Tocmai în acest sens, politologi precum cei amintiți mai sus au diferențiat variate tipuri de democrație, de la cele „competitive”, „electoraliste” sau „participative”, trecând prin cele de factură „poliarhică” și ajungând până la cele „majoritariste” și, respectiv, „consociaționale” sau „consensualiste”. Varietatea formelor realității democratice nu anulează, desigur, elementele fundamentale, sub raport ideologic, ale acestui tip de realitate; acestea rămân pluralismul, diversitatea, reprezentativitatea, egalitatea în fața legii, respectarea drepturilor fundamentale, separația puterilor, adică exact acele elemente care, din modernitate încoace, au asigurat eșafodajul construcției democratice. Marcând trecerea de la absolutismul monarhic la constituționalism, contractualismul modernității filosofice și politice s-a vădit a fi o ideologie care a reușit să cristalizeze, în timp, un set de valori ce a fost transpus, mai apoi, într-un set de proceduri care, la rândul său, a dat naștere unui set de practici instituționale. Aceasta este maniera în care democrația s-a afirmat în istoria modernă și contemporană: inițial sub forma unor reflecții filosofice de orientare cvasi-utopică, apoi într-o manieră ideologică, urmată de o reprezentare programatică și devenind, finalmente, realitate socială. Nu avem de-a face, însă, cu un proiect încremenit, ci cu unul al devenirii, pentru că, în fața provocărilor contemporane, realitatea socială democratică este obligată să se transforme și să se adapteze fără a pierde însă ceva din esența sa ideologică. Tocmai din această perspectivă, procesul comunicării în general, cel al comunicării interculturale în particular devine unul extrem de important, în condițiile unei lumi în care globalizarea a cunoscut deja o dezvoltare fără precedent. Fiind, prin excelență, un arhetip al societății plurale, democrația are experiența utilizării mediilor de comunicare pentru a face ca valori culturale diferite să își mențină specificitatea, dar să poată fi, în același timp, împărtășite și respectate în plan social. Ceea ce devine important, în acest context al menținerii și respectării diversității culturale este procesul de socializare, cel în cadrul căruia apare schimbul intergenerațional al valorilor ideologice în sens larg. În baza acestui proces, în spațiul comunitar se creează premisele acceptării și înțelegerii alterității, se conturează un cadru al toleranței reciproce și se asigură convivialitatea ce caracterizează, în epoca noastră, organizarea politică de factură democratică.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
