Și, totuși, realitatea socială democratică a supraviețuit, fiind revigorată în epoca postbelică și reușind să mențină comunitatea occidentală pe aliniamentul cristalizat în modernitate. Între timp, chiar dacă au existat numeroase alte critici cu privire la funcționalitatea democrației, acest tip de realitate socială și ideologia care o reproiectează permanent s-au rafinat în ceea ce privește arhitectura instituțională și practica politică. Ceea ce ideologia democratică a reușit să cristalizeze în planul realității sociale specifice statelor ocidentale este imaginea procedurală a democrației. Departe de a-și restrânge esența ideologică la pura definire cu trimiteri etimologice („puterea în mâna poporului”), realitatea socială democratică a epocii noastre se circumscrie mai curând în forma unui set de proceduri, iar acest lucru este valabil nu numai în cazul democrațiilor naționale, ci și în cel al democrațiilor supranaționale (așa cum este Uniunea Europeană) sau, cu un alt termen, „cosmopolite”. De altfel, în teoria democratică a ultimei jumătăți de secol, preocupările pentru identificarea procedurilor care, din punct de vedere normativ și empiric, pot îmbunătăți funcționalitatea democratică reprezintă o prioritate. Încercând să depășească diferențierile obișnuite dintre democrația directă sau participativă și democrația indirectă sau reprezentativă, specialiști recunoscuți precum Giovanni Sartori, Robert Dahl, David Held sau Arend Lijphart au propus noi categorizări, tipuri și subtipuri democratice, precum și analize care presupun înțelegerea realității ideologice și sociale democratice atât pe palierul statelor-națiune, cât și pe acela internațional. Complexitatea lumii democratice a îndreptat cercetările în această direcție, ceea ce atestă faptul că această construcție ideologică a contractualismului modernității își menține dinamismul evolutiv și capacitatea adaptativă. Deloc întâmplător, la finalul secolului, odată cu colapsul statelor dictatoriale aflate în sfera de influență a Uniunii Sovietice, investigațiile normative și empirice din arealul teoriei democractice s-au îndreptat spre analiza proceselor de democratizare. Demararea acestora în contextul celui de-al „treilea val al democratizării” a reprezentat o bună oportunitate pentru ca teoreticienii sociali și politici să observe modul în care experiența democrațiilor consolidate poate fi preluată și utilizată ca reper și model de către tinerele democrații. A reprezentat, de asemenea, o bună oportunitate pentru a aborda comprehensiv acest proces, depotrivă epistemologic și practic, prin care ideologia democratică a construit realități sociale în societăți care fie avuseseră în trecut doar o firavă tradiție democratică, fie dețineau, de-a dreptul – precum în cazul României – un veritabil deficit democratic. Pe baza unor indicatori riguroși și a unor cercetări cu impact anual, specialiștii au putut evalua progresul sau, respectiv, regresul proceselor de democratizare în cazurile societăților din Europa Centrală și de Est, diferențierile dintre acestea, precum și modul în care cetățenii lor au internalizat valorile proprii ideologiei democratice.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
