Având ca piloni esențiali diferența dintre „starea de natură” și „starea politică”, pe aceea dintre „spațiul public” și „spațiul privat”, precum și pe aceea dintre „libertatea negativă” și „libertatea pozitivă”, la care s-a adăugat ideea drepturilor fundamentale ale omului (considerate a fi, la rându-le, „negative”), contractualismul a proiectat o realitate socială care, deși inițial părea utopică – mai cu seamă întrucât, așa cum subliniase Thomas Hobbes, se întemeia pe o supoziție filosofică – a demonstrat ulterior nu doar că reprezintă o ideologie programatică, ci și faptul că devine aplicabil în practica instituțională. Ceea ce, la început, s-a cantonat în registrul demersului filosofic (unul de orientare absolutistă la Hobbes, altul de factură constituționalistă la John Locke și la Jean-Jacques Rousseau) a primit nuanțe programatic-ideologice în documente politice precum „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” (1789), „Declarația de Independență” (1776) și Constituția SUA (1787), pentru ca, în epoca noastră, să fundamenteze „Declarația universală a drepturilor omului” (1948) și „Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” (1950). Mai departe, realitatea socială pe care această ideologie a construit-o este aceea a democrației liberale, formă de guvernare și organizare comunitară specifică, astăzi, lumii occidentale dar adaptată, însă, și în alte zone, inclusiv diferite cultural, ale globului. Este adevărat că acest produs cu origini milenare, dar redesenat cu o extraordinară robustețe în ultimele trei secole se află, astăzi, în fața unor noi provocări, care se ivesc atât din interorul comunității occidentale de valori, cât și din afară. Pe de o parte, în numele unui iluzoriu și impracticabil „surplus” de democrație, populismul de diferite orientări exercită o serioasă presiune asupra democrațiilor liberale occidentale, obligându-le la permanente recalibrări ideologice. Pe de altă parte, atacurile teroriste readuc în discuție o mai veche dezbatere, articulată în jurul dihotomiei libertate-securitate. O scurtă privire retrospectivă ne indică faptul că democrația a trebuit să facă față provocărilor încă de la apariția sa. La rândul său, ca și democrația contemporană, democrația modernă, din care prima provine, a trebuit să reziste, în aceste secole, unor nenumărate presiuni venite, de asemenea, atât din interior, cât și din exterior. Au existat cazuri de comunități occidentale care au renunțat de bună voie la guvernarea democratică, iar asta s-a întâmplat pe parcursul ultimei sute de ani și e foarte probabil să se întâmple și în viitor. Democrațiile occidentale, moderne și contemporane, au trebuit deci să facă față unor provocări și presiuni permanente, fiind regimuri perfectibile care nu își legitimează existența pe promisiunile de natură redemptivă specifice „religiilor politice”. Din acest punct de vedere, trebuie spus, un rol major l-au jucat și intelectualii, deopotrivă filosofi și teoreticieni sociali și politici. În fapt, există, în istoria gândirii politice, o tradiție elitistă și antidemocratică, dezvoltată în posteritatea lui Platon și Aristotel, doi filosofi care au fost niște critici deosebiți ai formei de guvernare democratice, instaurate în Atena ca urmare a reformelor clisteniene. În modernitate și contemporaneitate, această formă de realitate socială produsă de ideologia contractualismului a fost din nou supusă atacurilor intelectuale, mai mulți gânditori care s-au transformat în „funcționari ai puterii” indicând-o ca principală cauză a „slăbirii” puterii statului. Spre exemplu, gânditori precum Giovanni Gentile sau Carl Schmitt au contrapus realității sociale democratice proiecția intelectuală a „statului total” sau, respectiv, pe aceea articulată în funcție de binomul „prieten-dușman”. Ceea ce a rezultat, ca urmare a unor asemenea propuneri, au reprezentat realități sociale care au dus la apariția statului ilegal-rațional, care, prin apel la violență fizică ilegitimă, deține controlul social total, instaurând anti-politica tocmai pentru că se situează în afara modernității politice a cărei esență ideologică este contractualismul.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
