Construcția ideologică a realității democratice (I)

 În celebra lor lucrare relativă la „construirea socială a realității”, teoreticienii sociali Peter Berger și Thomas Luckmann aduceau în atenție importanța formelor simbolice și a relaționării discursive în procesul de construcție nu doar a personalității individuale, ci și a realității sociale în care indivizii, ca membri ai unei comunități, se manifestă. Nu este vorba, desigur, despre o înțelegere fizică a realității, ci despre acea realitate pe care o configurăm în mediul societal, grație relațiilor pe care le avem, în principal prin comunicare, în plan interindividual și intergrup. Avem de-a face, aici, cu condiția politică a ființei umane, o condiție prin excelență a sociabilității, chestiune care, în descendență aristotelică, a reprezentat una dintre temele esențiale ale filosofiei și teoriei politice. În timp, tipuri diferite de raportare la comunitate, ergo la realitatea socială și politică au impus linii directoare care, ulterior, au fost transfigurate ideologic, mai cu seamă din modernitate încoace.

Putem vorbi, ca atare, despre existența unor modalități particulare de interpretare a realității sociale – așa cum sunt, spre exemplificare, cea conservatoare, cea liberală sau cea socialistă – de la care plecând sunt proiectate ulterior programe normative de modificare a acesteia în conformitate cu un ideal regulativ pe care, în fond, fiecare ideologie îl deține. În plan general, la confluența dintre ideologie, care recuperează mitul, și proiecția normativă socialului se află utopia, și astfel apare o relație de natură dialectică în al cărei dinamism putem regăsi inclusiv evoluția ideilor noastre politice. Este un lucru reliefat, încă din prima parte a veacului trecut, de către neomarxistul Karl Mannheim, atunci când a fost interesat să descrie etapele mentalității utopice, vorbind despre chiliasmul orgiastic anabaptist, despre ideea conservatoare, despre cea liberală și despre cea socialistă. Ceea ce, într-un anumit context socio-istoric, reprezintă o utopie, poate deveni o realitate care este construită prin aportul ideologiei, mai exact al valorilor, secvențelor discursive și simbolice pe care aceasta le instilează, în planul imaginarului social, membrilor unei comunități.

În statul modern, organizat, în termeni weberieni, pe baze legal-raționale, conducerii acestuia îi revine misiunea ca, printr-o legislație specifică și prin sistemul educațional să ofere comunității reperele valorice ale viitorului comunitar, care implică și o recuperare, în prezent, a valențelor trecutului. Pentru că modernitatea este esențialistă și insistă asupra proiectelor raționale, moștenirea sa se relevă a fi foarte puternică și în contemporaneitate, în pofida acceselor postmodernismului ca ideologie a relativizării acestor repere. Postmodernismul poate reprezenta – și, cu siguranță, chiar reprezintă – o alternativă culturală la esențialismul modernității, însă aceasta nu este înglobată, formal, la nivelul politicilor culturale ale statului modern. Nu înseamnă că postmodernismul ar reprezenta o alternativă nefericită; în calitate de curent ideologic și cultural, chiar are un important rol în provocarea și, astfel, adaptarea politicilor culturale ale statului birocratic la contemporaneitate.

Modernitatea occidentală și realitatea socială implicată de aceasta sunt creațiile directe ale modelului de gândire contractualist. Din punctul meu de vedere, acest model poate fi înțeles ca reprezentând o ideologie, în sensul general pe care l-am alocat conceptului. Contractualismul modernității filosofice și politice a deținut o veritabilă forță ideologică, al cărei principal efect a fost modelarea societății occidentale de o manieră a cărei prezență se regăsește și în epoca noastră.

Prof.univ.dr. Daniel Șandru