Un ansamblu de reprezentări, idei, concepţii sau mentalităţi ce reflectă condiţiile de existenţă ale fiinţei umane pot fi definite ca fiind propria conştiinţă a unei persoane.
Orice fiinţă umană trebuie să fie guvernată mai întâi de vocea lăuntrică, acel sentiment intuitiv, care ajută la delimitarea legilor stabilite de societate. Pentru a avea succes în orice activitate, individul trebuie să-şi conştientizeze simţul datoriei, aspect ce-l motivează în a persevera în muncă.
Pe de o parte, datoria pe care fiinţa umană şi-o asumă ar trebui să își aibă rădăcinile din interiorul conştiinţei sale şi să fie corespunzătoare moralei sale proprii. Fiecare persoană trebuie să aibă conştiinţă de sine, să acţioneze în conformitate cu propriile convingeri, chiar dacă există anumite dogme care-l stimulează să realizeze acţiunile cotidiene.
Pe de altă parte, deşi sunt factori indispensabili în societate, legile nu pot influenţa conştiinţa omului. Aşadar, propria conştiinţă umană are mai multe valenţe decât legea, mai ales că, de cele mai multe ori ceea ce e lege, nu e moral.
Liviu Rebreanu, în volumul său, „Opere”, ne spune: „Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile”. Astfel, Dumnezeu a oferit omului posibilitatea liberului arbitru tocmai din acest motiv; îi lasă posibilitatea de a alege ce cale să urmeze, pe ce drum să se îndrepte, ce decizii să adopte.
Sistemul legiferat are valenţe în anumite domenii (dreptul, medicina, educaţia, administraţia etc.), însă omul trebuie să se ghideze după glasul conştiinţei în primul rând.
Legile, acele sisteme de reguli scrise sau nescrise, sunt necesare pentru o societate de consum, însă conştiinţa ar trebui să fie în esenţă cea care poate determina de cele mai multe ori schimbări în comportamentul fiinţei umane.
De pildă, un hoţ, după săvârşirea faptei reprobabile, va înceta să mai întreprindă încă o dată acest act numai dacă realizează că el însuşi poate să contribuie la iertarea sa. Pe lângă lege, există Dumnezeu care ne pedepseşte atunci când greşim, motiv pentru care raportarea la Divinitate mai presus de legile şi normele prescrise poate fi un deziderat al lumii de astăzi.
Cale de intermediere între bine și rău pare a fi conștiința, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecată nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.
Glasul lui Dumnezeu în sufletul și inima credinciosului este ceea ce se numește conștiință morală, aceea predilecție spre împlinirea legilor morale în detrimentul celorlalte.
Există studii psihologice care leagă existența conștiinței de gândurile, impulsurile, credințele și convingerile fiecăruia dintre noi. Totodată, cercetările arată că există patru stări de conștiință: somn, stare de veghe, auto-conștiință și conștiință obiectivă.
De asemenea, examinarea, analizarea și eliminarea tuturor obstacolelor ce intervin în procesul decizional conduc la creionarea a ceea ce se numește conștiință.
Prin urmare, conştiinţa este capacitatea prin care recunoaştem săvârşirea faptelor morale şi etice în conformitate cu propriul set de norme şi principii. Aceasta poate deveni cel mai important simţ al omului, care-l ajută să se înalţe în fiecare zi şi mai mult.
Alexandra GÎRBEA
