Constantin Noica și ruga pentru cei ce ne biruie din toate părțile

24/07/2017

Luna aceasta s-au împlinit 108 de când s-a născut cel care a dat o semnificație nouă și puternică noțiunii de școală din jurul unei personalități, Constantin Noica.

Cele câteva zeci de pagini pe care Constantin Noica le-a scris despre anii de detenție încep așa: „Spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, o mânăstire de maici din Moldova a fost ocupată de trupele sovietice biruitoare. Maicile au căutat refugiu în altă parte. La întoarcerea lor, au găsit pe altar un bilet pe care stătea scris: «Comandantul trupelor care au ocupat mânăstirea vă declară că a lăsat-o neatinsă și vă cere să vă rugați pentru sufletul său». De atunci, la fiecare serviciu religios este pomenit numele lui Alexandru. Rugați-vă pentru Fratele Alexandru…, pentru toți ceilalți frați Alexandru, biruitori nesiguri și ei… Rugați-vă pentru cei puternici de pretutindeni, pentru omul modern care a triumfat asupra Naturii și a bunului Dumnezeu“.

Într-o însemnare din 1974, din „Jurnal de idei“, Noica face o succintă analiză a așezării în timp și spațiu a neamului românesc.

Întreg poporul românesc îmi pare a sta – cu posibilul său față de realul istoric al altora – , ca în fața fratelui Alexandru. N-are decât posibil (…).

Stă prost cu timpul sub toate formele, dar stă bine cu spațiul, pe arcul acesta al Carpaților, unde s-a înscris o preistorie mai adâncă decât altele – cea mai veche scriere din Europa sunt tăblițele găsite aici, la Tărtăria, apropiate ca scriere de cea sumeriană – unde apare primul gânditor, gânditorul de la Hamangia; un spațiu peste care se întinde cel trac, de unde vine Dionysos sau mitul lui Dionysos, ca și Orfeu, cel ce a dat grecilor cultura, după cum Prometeu dăruia oamenilor, cu focul, civilizația, sau de unde vine Musaios, legendar și el, Diotima lui Socrate, legendară și ea, dar unde apare în real Zalmoxis, discipolul lui Pythagora și pe care îl admira Platon în Charmides; un spațiu în sfârșit care, prin interferențele spirituale ale Orientului cu Occidentul sau ca loc de trecere al aheilor și dorienilor, al celților, al tuturor semințiilor germane, al slavilor, al hunilor, reprezintă placa turnantă a Europei. (…).

Poporul acesta, neînsemnat în fond în Europa, sau abia însemnat din când în când, cu câte o ispravă istorică ori culturală nesperată și gata să fie reținută pentru ei de alții, ca în cazul lui Ștefan cel Mare cu lupta lui contra turcilor, sau în cazul fiului său, Rareș, cu pictura exterioară bizantină a mânăstirilor din Bucovina, poporul acesta stă bine cu posibilul și nu cu realul istoric. Dar posibilul acesta e mai întins decât realul, e mai cuprinzător, cum erau măicuțele din Moldova față de fratele Alexandru, învingătorul sovietic. Poporul acesta, nevrednicul acesta de popor, neputinciosul de el, ca o simplă măicuță de mânăstire, se va ruga pentru Europa zisă faustică și prelungirea ei America de nord, pentru toți frații Alexandru din Occident ce au biruit o clipă – vreo trei-patru secole – pe această Terra, poate neînsemnată ea însăși, poate plină de însemnătate într-una din galaxiile universului“.

Rândurile de mai sus au fost scrise de filosof acum treizeci de ani; stăm, descumpăniți, la acest început de mileniu și ar trebui, poate, să înțelegem că aceste rânduri încearcă să dea seamă de partea noastră de Cer.

În anul 1971, primind vizita Sandei Stolojan, o prietenă stabilită în occident, căreia i-a descoperit mânăstirile din Bucovina, Noica îi dedică trei poeme filosofice; gândul lor de adâncime prefigurează însemnarea de peste ani:

Voi ne cereți mari mărturii în veac,/ Ca și cum ne-am fi izbit din plin de pragul de sus al istoriei,/ Dar uitați că pe noi ne-au luat de mână duhurile locului/ Și ne-au trecut lăturiș prin uși înguste,/ Scoțându-ne în livada pe care nu mai credeam s-o regăsim./ Nu ne cereți mari mărturii istorice, căci/ Din nou istoria ne-a aruncat pe poteci și cărări, o clipă/ Cereți-ne în schimb mărturii de bucurie/ În această lume întristată de atâta posibil și lipsită de real./ Aceasta e cea mai mare bucurie a omului/ Ca omul să nu fie în adevăr ci întru el./ Ne vom ruga pentru cei din dreapta și cei din stânga,/ Ne vom ruga cu fapta, ne vom ruga/ Cu intrarea noastră mai blândă în aprigul veac,/ Ne vom ruga cu văzduhul nostru încă nepoluat/ Și cu măicuțele de la Sucevița“.

Să ne rugăm, la rându-ne, pentru Constantin Noica, pentru sufletul lui scoborâtor din stirpea întemeietorilor de legi și datini ai neamului pe care l-a iubit și l-a slujit, prin creația sa, ca puțini alții. Iar forma supremă de rugăciune, în cazul creatorilor, este lectura operei așa cum, în cazul revelației divine este lectura textelor sacre și participarea la ritual. Ne putem ruga pentru Noica, pentru Eminescu, pentru Blaga, pentru Țuțea, pentru toți cei asemenea lor, în primul rând, citindu-le opera, simțindu-i vii și păstrându-i vii, într-o lume bântuită de umbre.

Constantin Noica

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman – d. 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990). Fostul ministru țărănist Nicolae Noica este nepotul filozofului Constantin Noica.

Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret“, unde îl are profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928. Ca licean, debutează în revista liceului, „Vlăstarul“, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple“.

Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant“. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.

Anii interbelici și ulteriori (1930-1949)

În perioada 1932-1934 frecventează societatea culturală „Criterion“. Sub influența lui Nae Ionescu, toți prietenii lui Noica de la „Criterion“ – Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade – vor deveni, mai devreme sau mai târziu, legionari dar, fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea legionară.

În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultății de Matematică, iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta până în primăvara anului 1939. În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza „Schiță pentru istoria lui «Cum e cu putință ceva nou?»“. În luna august a aceluiași an face primul gest gazetăresc de rezonanță legionară: scoate într-un singur număr revista „Adsum“ (adică „Sunt aici, sunt de față“), pe care o scrie singur și o publică din bani proprii.

În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu și anuarul „Isvoare de Filosofie“.

Anii domiciliului forțat, deținut politic (1949-1964)

În perioada 1949-1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica“.

Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Anii libertății, Păltiniș (1964-1987)

Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).

În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof, care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.

Ultimii ani din viață, începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi „Jurnalul de la Păltiniș“ de Gabriel Liiceanu). Între 1974 și 1987 a deținut un apartament în blocul OS6, la Romancierilor în Drumul Taberei. Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu IPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.

Dan Dumitru IACOB