Unul din prozatorii nemţeni care s-au afirmat în ultimii ani cu o seamă de cărţi de referinţă pentru proza umoristică românească, gen literar tot mai rar întâlnit în literatura contemporană, este Constantin Ardeleanu. Mai puţin cunoscut în viaţa literară din Neamţ pentru că trăieşte şi scrie în Bucureşti, el a promovat Tazlăul în ţară cât n-au făcut-o toţi politicienii zonei, de la revoluţie încoace. S-a născut la 27 septembrie 1948, în Tazlău, a absolvit clasele primare şi gimnaziale la Tazlău (1964), liceul la Buhuși (1969) și Facultatea de Studii Economice a Universității ”A.I. Cuza” din Iași (1974). A publicat poezie, proză (trilogia Hâtrii Tazlăului fiind cea mai importantă), carte sportivă. Este inclus în Antologia poeților latini și napoletani, volum tipărit de Societatea Scriitorilor Militari. Aflat cu câtva timp în urmă în Piatra Neamţ, am profitat de ocazie pentru a-i lua un interviu.
Eşti cel mai important urmaş nemţean al lui Creangă, prin umorul prozei tale. De unde vine el, care ţi-au fost primele lecturi? E cumva moştenire genetică?
– Dacă tu chiar crezi în acest „cel mai important urmaş nemţean al lui Creangă” (mi-au mai spus-o câţiva profesori de limba română, dar am pus totul pe seama unei receptări didactice, plină de bunăvoinţă), cred că umorul meu îl datorez Tazlăului, mereu pus pe vorbe de şagă – chiar dacă între timp a crescut apetitul pentru ş(p)agă – şi nevoii de apărare de mediul agresiv concurenţial (ca să nu-i spun de interese, răutăţi), când e preferabil să practici autoironia, evitând să te persifleze alţii. Poate e şi o moştenire genetică, tata fiind adeptul umorului îngroşat, de la amvonul tejghelei matului, unde pigmentarea cu o trimitere licenţioasă îi sporea audienţa. Mama, stoarsă de treburile gospodăreşti, îşi extrăgea ironia, dusă până la pamflet, sfădindu-şi bărbatul, „nimenea oamenilor”, pe care n-avea cum să-l mai dea pe brazdă. Tata a trăit 73 de ani, mama, mulţumesc lui Dumnezeu, merge pe 88 – semn că ironia fină e mai viabilă decât hohotul îngroşat de râs. Cât despre trimiterea la Creangă (Creanga de aur a prozei româneşti), iartă-mi realismul capitalist, ia, sunt şi eu, acolo un…gătej!
Ai copilărit la Tazlău, ai amintiri din copilărie cu haz şi fără haz. Este vreo una, însă, care te-a marcat?
– Tazlăul e centrul lumii! L-au vizitat domnitori şi literaţi, deşi e într-o coastă de munte. A fost pomenit mai des datorită scriitorului medic Mironescu. Câţiva scriitori din sat au dus o campanie involuntară de popularizare, dar, culmea, pe posturile de televiziune, Tazlăul a apărut atunci când s-au intoxicat la un praznic nişte enoriaşi. Până la 18 ani, din raionul Buhuşi (conform unei vechi împărţiri administrative) eu nu am ieşit decât câte o singură dată la Câmpulung Moldovenesc (la rudele bunicii bucovinene dinspre tata), la Iaşi (într-o excursie cu liceul) şi Bacău (pentru recrutare). Bucureştiul l-am văzut la 23 ani (prin repartiţia de la facultate), Roma (aia adevărată, nu cea de Botoşani) la 24, Marea Neagră la 25, Ipoteştii la 62… Întâmplările cu haz doar m-au îngrăşat, dar cum să nu guşti umorul moldav… Şi să nu râzi cu lacrimi, când mama a adunat toate medaliile lucitoare ale tatei de „fruntaş în întrecerea socialistă”, cerându-i unui bijutier să le transforme în verighete pentru cei doi băieţi. Când acesta i-a spus că sunt doar nişte tinichele fără valoare, i-a spus seara tatei : „Mă miram să fie ceva de capul comuniştilor”…
Prin cărţile tale, cele esenţiale, ai făcut o adevărată monografie spirituală a Tazlăului. Care a fost reacţia oamenilor care au devenit, fără să ştie, eroi ai prozelor tale umoristice?
– Spre uimirea mea, prozele umoristice au stârnit nemulţumirea eroilor, pe care eu crezusem că i-aş fi flatat, subliniindu-le spiritualitatea lor naturală şi pomenindu-i pe numele real. „Ai ceva cu familia mea?” m-a interpelat, în drum spre slujba de duminică, un unchi, un om cu mult umor, probabil numai când era vorba de alţii. Privindu-i ochii lui verzui, bătând în negru, mă aşteptam şi la o scatoalcă (asta, da, critică la obiect). Doar un băiat al lui Ghiontac, cămătarul satului şi singurul sprijinitor al doctorului Mironescu întru construcţia sanatoriului de pe Brusturatu (e drept că din materiale şi-a ridicat şi el o casă, cărând „cu schinarea” lemnul peste o creastă de munte), mi-a trimis vorbă că ar fi nimerit să scriu mai mult despre tătâne-su, care a fost o personalitate (mereu oamenii cu bani sunt sortiţi să ajungă personalităţi).
Pari a avea o sursă inepuizabilă de umor din zona Tazlăului, „Hâtrii..” tăi făcând carieră serioasă. Intenţionezi să publici o trilogie sub acest titlu, care să te definească, pe tine, ca scriitor?
– Cred că o selecţie riguroasă a „Hâtrilor” , cum mi-a sugerat şi Adrian Alui Gheorghe, ar fi o faptă nimerită, dar eu nu pot fi dur cu copiii mei, chiar dacă unii mai şchioapătă sau se bâlbâie. Ajungând, aşa cum mă alintă, de data asta, copiii neliterari, un Boşo (cei doi nepoţi m-au transformat într-o metaforă ameţitoare, Buniticuţ), nici banii nu mă dau afară din casă. Oricum, ar fi de o naivitate vecină cu scleroza să-mi pun speranţele în postumitate, când antumitatea mi-i aşa de rahitică. N-am încotro, chiar împotriva curentului, voi fi credincios primordialităţii textului. Verba volant, verbul rămâne! Ce e de întâmplat se va întâmpla…
