Băiatul care a ajuns la cabinetul meu, însoțit de tatăl său, mia dat o impresie de o ambiguitate puternică. Într-un fel, corpul lui era musculos ca cel al unui atlet dar, fața lui arăta suferință, durere și chin. Mi-a povestit că are 17 ani, joacă la o echipă de fotbal, la juniori, a fost și este un jucător foarte bun, dar, în ultima vreme s-a întâmplat ceva foarte misterios și foarte dubios. Când se apropie jocul oficial, începe să aibă palpitații, îi tremură mâinile și picioarele și îl dor extrem de mult ceafa și capul. Tatăl său care, până în acest moment a fost pasiv și n-a scos nici un cuvât, l-a întrerupt deodată, și mi-a spus că tot ce spune băiatul lui e adevărat dar cu mai multe probleme de sănătate. El nu putea înțelege ce sa întâmplat cu băiatul lui, pentru că, înainte nu era așa. Era o fire veselă, plină de viață, avea o prietenă care l-a susținut și a fost alături de el la bine și la rău în ultimii trei ani. Acasă, noi ca părinți, i-am oferit tot ce voia, a mai spus tatăl. Ne-am dedicat lui, nu i-a lipsit nimic, nici bani, nici excursii, nici vacanțele cu prietena lui. Mai mult, nu i-am cerut să aibă o responsabilitate în casă, cum cerem de la ceilalți doi frați și nici nu i-am cerut excelență la școală. M-am gândit eu că vreau să îl fac să fie un fotbalist adevărat și bun, dar, mi se pare că undeva am greșit, mai spune tatăl. Nu mai are aceeași ochi care străluceau când vorbeam despre fotbal, nu mai are aceeași ambiție. Nu se mai duce cu chef la antrenamente, este neliniștit și foarte nervos. Nici somnul nu mai este cum era înainte când dormea 8-9 ore; acum, maxim 4-5 ore. L-am luat în mai multe locuri, continua să povestească tatăl său, la medici, la preotul nostru. Am fost cu el și la un psihiatru la Iași, dar nimic nu s-a întâmplat. Starea lui a rămas așa cum îl vedeți. L-am întrebat de când durează această situație. Tatăl și băiatul încercau să-și amintească când a început totul. Amândoi erau pe aproape: tatăl spune de vreo 9-10 luni iar băiatul de vreo 6 luni. Îl întreb pe tânăr: Ce s-a întâmplat atunci? De ce menționezi 6 luni? Băiatul îmi răspunde că pe atunci au intervenit câțiva factori foarte importanți. Atunci erau vreo două trei meciuri care trebuia să stabilească situația în clasament. El primise promisiunea de la antrenorul principal de la seniori care pusese ochii pe el, că îl urmărește și vrea să-l promoveze la echipa mare. Un alt factor a fost că tatăl său care fusese și el fotbalist în prima ligă îl presa foarte tare și îi dădea exemple de cum a reușit el să promoveze la echipa de seniori când era de numai 16 ani și jumătate. A povestit cum a reușit să ajungă la vârf chiar în cel mai bun meci al său, exact când trebuia. Doar că, din păcate, tânărul, cu toată străduința lui, nu a reușit să facă față presiunii. Sub stress a jucat foarte slab. Antrenorul a fost nevoit să-l schimbe în minutul 65. Toate cuvintele de sprijin ale tatălui și mamei nu l-au ajutat cu nimic. El a fost dezamăgit de el. Așa de tare, că dintr-o dată, a început să simtă dureri în piept, stări de nervozitate, palpitații și alte probleme. Când le-a spus părinților că îl doare, aceștia s-au îngrijorat și mai mult și sau ocupat mai tare de sănătatea lui: medici, medicamente dar nimic nu a fost de folos. Și acum, în ce situație te afli la fotbal, în echipă? l-am întrebat eu. Băiatul îmi răspunde: Toți mă înțeleg, antrenorul mi-a dat liber; nu sunt obligat să vin la antrenamente, la meciuri, până nu mă vindec. Echipa mă înțelege, colegii mă înțeleg, mă susțin, mă simt sprijinit de toți. Dar, din păcate, nu pot să-mi revin, spune băiatul. Îl întreb: ce s-a întâmplat cu prietena ta? El îmi răpunde că la o săptămână-două după acel meci important la care a fost pus pe tușă, ea a încercat să-l sprijine, dar el era atât de nervos, că i-a răspuns foarte urât, ceea ce a dus la despărțire. Sprijinul principal care era ea și iubirea ei, s-au dus. S-au terminat. Pentru că tatăl stătea lângă tânăr în timpul ședinței și asculta foarte atent, mi-am permis să-i întreb pe amândoi: Cum a fost relația între ei doi până la acel meci de la care au început problemele? Tatăl îmi spune că a fost o relație foarte frumoasă și bună, de admirație, băiatul și-a dorit să se facă fotbalist din cauza tatălui; băiatul a vrut din toată inima să demonstreze cât de bun este el în același domeniu în care tatăl a excelat. Doar că, spune părintele, atunci când juca șah cu el, când era mai mic, tatăl nu i-a permis să câștige, iar băiatul a început să se retragă din competiție, sau găsea motive să nu mai joace. I-am întrebat pe amândoi, dacă au jucat fotbal de plăcere împreună. Și atunci, tatăl își amintește că da, atunci când el juca într-o echipă, și, din când în când, își invita și copilul. Interesant era că performanțele băiatului erau mult mai mari când jucau împreună în aceeași echipă, decât atunci când erau rivali. Atunci, băiatul se retrăgea și juca mult mai slab. După toate amănuntele date de cei doi, l-am întrebat pe tânăr dacă el poate să spună ce se întâmplă cu el de fapt și de drept? De ce are probleme de sănătate, numite atacuri de panică? Care au fost motivele care au declanșat aceste atacuri și ce e de făcut? La început, cei doi nu au știut să răspundă clar la întrebările mele. Dar, le-am explicat că atacurile de panică sunt ca o metaforă și ca o perdea care trebuie să acopere problema principală pe care persoanele nu vor să o vadă și nu vor să o știe, ci preferă să se ocupe cu probleme fizice decât cu cea initială. Încă din copilărie, băiatul își iubește foarte mult tatăl, care este încântat de sine ca fotbalist, și a hotărât și el, prin sugestia ascunsă a tatălui, să fie și el la fel de bun ca tatăl său, poate chiar mai mult. Dar atunci, în realitate, de când era mic, când au fost între ei jocuri și competiții mai mult sau mai puțin ascunse, s-a dovedit că băiatului îi era teamă să-și depășească părintele. Această teamă, spun Freud, Adler, este des întâlnită între tată și fiu. O parte din copii preferă să nu ajungă la concurență. Pentru un copil mic și adolescent, părintele este stâlpul și puterea lui principală. Copilul, într-adevăr, încearcă să-și imite părintele dar, în același timp, să nu-l depășească. În momentul depășirii, poate face o criză de indentitate personală puternică pe care unii psihologi o numesc omnipotență: Eu să-l depășesc pe tatăl meu? Este imposbil! Atunci, soluția ar fi să mă îmbolnăvesc pentru a avea un motiv pentru comportamentul meu pasiv, de învins, și atunci nu sufăr de nici o problemă. Numai că soluția aleasă de tânărul fotbalist nu a fost atât de bună, pentru că el a simțit că iubește fotbalul, este la un pas de a ajunge la echipa lui favorită și s-a lăsat din motive venite din subconștient. În acest caz, conflictul se mărește și problemele fizico-medicale se adâncesc și ele și necesită atenție maxima, pe când adevărul este pus sub plapumă. Cu mai mulți ani în urmă, pe când eram psiholog în armata israeliană, am avut un caz asemănător. Un soldat începea să fugă rapid împreună cu toată echipa. S-a întîmplat ceva ciudat cu el. La început, fugea bine, era primul loc, dar, când comandantul său îl depășea, atunci el cădea, leșina. Toți, la început, inclusiv medicul, au crezut că ține de o problemă fizică. Numai eu am insistat să facem investigații mai adânci. Aflasem că tatăl său era un mare baschetbalist în Israel și băiatul s-a dus și el să fie baschetbalist. Juca foarte bine, o data pe săptămână se antrena împreună în echipa tatălui. Acolo s-a întâmplat ceva ciudat: când jucau împreună în aceeași echipă, tânărul juca foarte bine. Dar când jucau unul împotriva altuia, mai ales când scorul eratstrâns, băiatul juca mai slab și, dintr-o data leșina sau cădea. Acea poveste m-a făcut să încerc să leg cazurile. De ce cădea soldatul? Răspunsul era că nu voia să lupte împotriva tatălui și să arate că tatăl e mai tare decât el ori că își depășește tatăl. În cazul în care tatăl e mai tare se confirmă că tânărul nu mai are nici o șansă în a-și depăși părintele iar căderea lui dădea posibilitatea unui verdict ambiguu, pentru că el a leșinat. În cel de al doilea caz, anume că a leșinat pentru că putea să-și învingă tatăl, se năștea un alt conflict interior, acela de a-și învinge sau nu părintele. Concurența între tată și fiu este cunoscută de-a lungul timpului. Familia preistorică era compusă din două persoane din sexe diferite, în care bărbatul petrecea mai mult timp în afara casei, era vânătorul, omul de bază. Mama avea sarcina de a crește copiii și de a-i educa în totalitate. Băiatul era moștenitorul. Dacă ne uităm la poveștile din Biblia veche găsim acolo povestea Rebeccăi și a lui Isaac. El este foarte bolnav, orb și vrea să îi dea moștenirea lui Isav, băiatul lui preferat, vânător și mai bărbat decât Iacov care e mai feminin și care stătea mai mult cu mama lui. Ca să poată să-și îndeplinească misiunea sa, Rebecca folosește o manipulare urâtă: îl îmbracă pe Iacov cu o piele de animal, ca tatăl său, atunci când îl pipăie și vorbește cu el, să creadă că el este Isav. Și Isaac – al doilea tată la evrei- după ce l-a pipăit pe Iacov, i-a spus: Corpul tău este ca al lui Isav dar vocea este ca a lui Iacov! Și totuși, greșește și-i dă moștenirea fiului căruia nu ar fi vrut să o dea. Probleme de concurență și relaționare între tată și fiu au fost studiate de foarte mulți psihologi, care au arătat că acestea sunt printre cele mai importante probleme de dezvoltare a copilului, pe parcursul anilor. Unii psihologi fac o diferențiere de vârste. Cea mai puternică competitie este în adolescență. Mulți dintre tați au tendința de a-și provoca fii la competiții, dar, în loc de o competitie pozitivă și loială, tatăl folosește trucuri sau nu acceptă că a fost învins de propriul copil, lucru care creează trauma, conflicte și foarte multe neînțelegeri în viitorul apropiat și îndepărtat. Încurajarea părinților față de copiii de același sex poate aduce și bucuria că propriul lor copil este mai talentat și mai deștept decât ei, iar copilului să aducă și motivația de a-și depăși părintele. El este legitimat să-și depășească părintele, altfel, fie e respins ori abandonat. Atunci, nu se mai creează conflicte interioare iar copilul nu trebuie să mai apeleze la perdeaua metaforică a stărilor de boală, pentru a rezolva conflictele. Din păcate, acest subiect de care mă ocup, este foarte des întâlnit în lume și foarte puțini își dau seama de importanța lui asupra sănătății mentale. Relațiile copilului cu tatăl său trebuie văzute pe o linie de maturitate, ca tatăl să fie un om matur, puternic, care îi transmite băiatului puterea și care își lasă copilui să concureze cu el pentru ași dezvolta și el această putere. Din păcate, în familiile, destul de multe, în care sunt relațiile proaste între soț și soție și aprecierea negative a soției față de soț, duce la o evaluare negativă și a copilului față de tată. Sau, cînd băiatul simte că tata nu este apreciat cum trebuie, în pune pe el în conflict interior. Lucrul acesta trebuie corectat cât mai repede, ca relația de competitie să fie cât mai redusă.
Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare