Competitivitatea ascunsă și neascunsă în cuplu(II): Cine moare primul?

18/01/2019

Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

Când am hotărât să scriu despre acest subiect, am intrat în primul rând, pe Google și pe forumuri să am mai multe informații referitoare la el. Am fost la Bibliotecă, am căutat foarte minuțios dacă s-a publicat ceva în ultimii ani sau înainte despre ceea ce documentam eu. Din păcate, nu am găsit nimic (dacă unii din cititori au găsit ceva, le voi mulțumi foarte mult dacă mă va ajuta, și asta înseamnă că eu nu am căutat suficient).

Subiectul care mă interesează este competiția directă și indirectă, ascunsă și neascunsă, între cuplurile căsătorite sau necăsătorite dar stabile, legată de întrebarea existențială cine va supraviețui mai mulți ani și gândul ascuns  „de ce eu trebuie să-mi sfârșesc viața înainte de soțul meu? (soția mea)„.

Când am început să tratez această problemă de cuplu, trebuia înainte de toate să mă ocup de câteva concepte. Primul, era cuplul, apoi moartea și semnificația ei în raport cu fiecare individ, următorul – boala și suferința, al patrulea – starea de competiție a fiecăruia și aici o să extind lucrarea pe direcția personalității și temperamentului fiecăruia.

(continuare din ediţia 17 ianuarie 2019)

Sentimentul de proiectare asupra partenerului nostru, este mult mai mic, dar există și el. Aici, el există la persoane mai extrovertite, cu foarte multe neînțelegeri între ele pe parcursul vieții.

După sentimentul apăsător de moarte vine sentimentul mai apăsător pe care foarte puține perechi pot să-l exprime, este: de ce sunt eu victima situației? De ce Dumnezeu mă pedepsește pe mine, eu am o boală, nu pot să merg și când îl văd pe soțul meu mergând și face totul și poate să facă, mă umplu de frustrare și de nervi (trebuie subliniat că există un procent mic al cuplurilor care au trăit împreună o viață plină și frumoasă, până când s-a aflat că unul din ei este bolnav incurabil; atunci, ei ajung la o înțelegere tacită, că, așa cum au format o viață de zeci de ani frumoasă, așa o să plece împreună și se hotărăsc să se sinucidă, împreună. Aceste cazuri sunt mai rare și nu reprezintă decât un procent din toată problema cuplurilor de care ne ocupăm în acest articol. Cazurile frecvente sunt, în literatura psihologică, cele care nu s-a dat mare importanță la acest sentiment de competiție pe care îl au cuplurile și care îi ajută să supraviețuiască împreună).

Avem tendința de a aprecia aceste situații cu povești de idealizare, când unul din ei s-a îmbolnăvit și celălalt face tot ce poate să ajute, măcar să fie alături de persoana bolnavă. Personal, nu am fost niciodată în această postură și nu pot să spun ce s-a întâmplat cu mine, când lângă mine se află o persoană iubită, într-un cuplu care s-a legat până la moartea unuia dintre noi.

Cunosc o situație în care mama soției era grav bolnavă de cancer. Își iubea soțul alături de care a trăit mai mult de 55 de ani. Când fata ei a dus-o  la spital, nu a știut că va fi ultima dată când va pleca din casă și nu o s-o mai vadă. Nu a știut nici că o să se despartă de soțul ei defintiv, dar, când el a venit la spital s-o viziteze, nu a vrut ea să-l vadă. I-a zis, ce cauți aici, du-te acasă, când o să mă fac bine o să ne vedem!

Nu a vrut să-o vadă soțul ei într-o situație atât de grea. Niciodată n-am întrebat-o: cu toate că sunteți mai tânără ca el cu 15 ani, cum explicați că el va rezista mai mult? Dar am simțit că îl iubește așa de mult, ca o mamă pe copilul ei, parcă și-a spus că de fapt, copilul trebuie să trăiască mai mult decât mama, de aceea nu a existat sentimentul prezent în cuplurile fără mari diferențe de vârstă.

Iubirea adevărată înlătură mecansimele egoiste și permite ca să nu ne gândim la acest sentiment competitiv de supraviețuire, puțin mai egoist. Dar, trebuie luat în calcul că este un sentiment mai mult decât legitim atunci când persoana se află într-o suferință puternică sau pe pat de moarte. Poate să i se pună o întrebare controversată: oare nu te întrebi de ce tu și nu soțul tău? Pentru că, într-un fel, moartea pentru mine prezintă nu doar renunțare la viață ci și un sacrificiu pe care omul îl face ca să plece din joc eliberându-și, astfel, partenerul.

Când vorbesc de sacrificiu, mă refer la o colegă de-a mea care a terminat odată cu mine Psihologia în Israel, care m-a sunat cu doi ani în urmă, să mă anunțe că este bolnavă de cancer la plămâni, la oase și la altele. Știam că viața ei de cuplu nu a fost niciodată una frumoasă. Demult le-am propus ca în loc să se chinuiască unul pe altul, să pună punct lucrurilor prin divorț, dar ea nici nu voia să audă de propunerea mea. Până într-o zi, cînd a aflat vestea că este bolnavă de cancer. Dacă înainte de boală putea să spună că fiecare are dreptul la viață, acum, cu boala ei, era clar că ea a dat startul în a elibera această legătură.

Culmea este că atunci când o întrebam despre soțul ei cum se simte, îmi spunea că situația lui se agravează zi cu zi. Nu are cancer, dar are altele, care îl fac și pe el să fie foarte bolnav. Ultima dată când am fost în Israel am vizitat-o într-o situație foarte grea. Dar ce o ține încă în viață este situația neclară a soțului ei. Eu sunt sigur că în momentul când o să primească un răspuns afirmativ că soțul a murit, nu o dureze mai mult de câteva săptămâni și va ceda și ea. Ce o ține în viață este nevoia de răzbunare, să se știe că ea a plecat ultima dintre ei.

Vorbind despre acest concept de competitivitate până în ultima zi în cuplu, între viață și moarte, putem spune că aici sunt câțiva factori: unul din ei este el personalitatea, și aici mă refer la sentimentul de competitivitate, instinctul de viață contra instinctului de moarte, extrovertire contra introvertire etc.

Trebuie adăugat că multe cupluri, când ajung la idee că nu mai poate sp susțină această competitivitate, folosesc un alt mecanism, care se numește idealizare. Ei își propun să spună că viață după viață va fi mult mai bună, liniștită și frumnoasă și cine are de suferit este cel care rămâne în viață. Așa reușește această persoană să se îmbete cu apă rece, să se autoiluzioneze, lucru care le îmbunătățește parțial situația la gândul că mai bine moarte decât viața.

M-am întâlnit cu zeci dacă nu sute e persoane care au rămas văduve. Nu știu de ce dar am rămas foarte surprins când un procent atât de mare de persoane care au reușit să supraviețuiască, nu au exprimat sentimentele adevărate ce erau legate de faptul că partenerul lor  a plecat și ei au rămas. O parte se justifica de ce au rămas, o altă parte aducea acuze de ce n-a reușit să trăiască, iar cel mai puțin am putut să observ persoane care erau conștiente și cu inima tristă dar și împăcată. Poate acesta este adevărul vieții, că sentimentele nu tot timpul pot fi exprimate într-o linie logică, matematică. Poate procesul afectiv este mult mai lung și problematic decât evoluția vieții. Dar trebuie pus accent și pe adevăr.

Adevărul este că eu sunt în viață și partenerul/partenera mea nu mai este. Consecințele? Rămân de văzut în fiecare caz, în mod individual. Așa că unul din lucrurile despre care nu se prea vorbește și despre care am început eu să discut, este competitivitatea în cuplu, despre viață și moarte.

Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra
Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro