În pofida a ceea ce se întâmplă foarte aproape de noi, vocile zgomotoase ale spațiului public românesc se limitează la a judecapolitica, localist și provincial, în termeni personalizați. În mod evident, responsabilă pentru această stare de fapt este și campania pentru prezidențiale, care face ca totul să se învârtă în jurul candidaților din prima linie, cărora li se adaugă, invariabil, Traian Băsescu, actualul președinte, fie de pe poziții contra, fie de pe poziții anti. Celebrul „băsism”, însoțit, fără drept de apel, de la fel de celebrul „antibăsism”.
Lucrurile cu adevărat importante, inclusiv pentru viitorul apropiat al României, par a se petrece, însă, în altă parte. Mi s-a confirmat această chestiune grație oportunității de a participa, pe 1 octombrie, la o conferință susținută la Chișinău, cu ocazia lansării filialei din Republica Moldova a Fundației Universitare a Mării Negre, de cunoscutul specialist în geopolitică și studii de securitate George Friedman. Cel puțin două dintre importantele sale cărți, „Următorii 100 de ani” și „Următoarea decadă”, apărute și în limba română, dau seamă despre profunzimea eficient argumentată a gândirii teoreticianului și analistului american. Profunzime pe care am regăsit-o și cu ocazia pomenitei conferințe, la care au fost prezenți foști ambasadori ai României la ONU, directorul Institutului de Relații Internaționale și Științe Politice al Academiei Române, profesorul Dan Dungaciu, jurnalistul Emil Hurezeanu, precum și o serie de diplomați acreditați la Chișinău, printe care și ambasadorul României.
În cadrul acestei conferințe, subliniind importanța conflictului din Ucraina, George Friedman a lansat un mesaj foarte important și pentru România. Cu mult mai important, aș spune, decât lupta cu pistoale de apă dintre Ponta și Iohannis, decât fasoanele electorale ale Elenei Udrea, decât prostia cu „băsismul” și „antibăsismul”, aceea pe care o vedem în fiecare seară pe ecranele televizoarelor noastre, unde marii „analiști” ai nației (cei mai mulți dintre ei intitulați ca atare fără a avea măcar studii minimale în domeniul față de care își arogă „cunoașterea”) se perindă de-a dreptul infatigabili. Friedman a spus, clar, cât să fie bine înțeles și la Chișinău, și la Moscova, și la București, ca și la Kiev, că „SUA este interesată să asigure un cordon sanitar între Europa și Federația Rusă, cordon care să fie format din trei state: Polonia, România și Turcia”. L-am întrebat pe specialistul american, făcând trimitere la teoria „faliilor civilizaționale” a lui Samuel Huntington, dacă diferențele religioase existente la nivelul populațiilor celor trei țări amintite ar putea juca vreun rol în acest joc geopolitic și mi-a răspuns, așa cum mă și așteptam, că, dacă liderii lor vor fi interesați să asigure cetățenilor securitatea, faptul că Polonia e majoritar catolică, România ortodoxă iar Turcia musulmană n-ar trebui să conteze deloc. Într-adevăr, dat fiind conflictul din Ucraina, România trebuie să-și asigure securitatea, având și o obligație în acest sens, ca stat membru al NATO. Putem spera doar că și liderii noștri vor înțelege acest lucru.
Avem, aici, și o chestiune care se leagă de cea a raporturilor pe care le avem cu Republica Moldova și a intereselor noastre în ceea ce o privește. Caracterizată de Friedman drept „un stat, dar nu o națiune”, Republica Moldova este, zilele acestea, în plină febră a campaniei pentru alegerile legislative. Dacă este adevărat, așa cum a spus profesorul Dan Dungaciu în cadrul aceleiași conferințe, că alegerile din Moldova, ca și cele din Ucraina, nu au fost niciodată – după disoluția Uniunii Sovietice – politice, ci geopolitice, atunci se cuvine să realizăm că e foarte important, și pentru noi, dacă în toamna aceasta la Chișinău majoritatea va fi formată din comuniștii pro-ruși ori din democrații pro-europeni. Un sondaj dat publicității zilele trecute indică faptul că 45% dintre cetățenii Republicii susțin integrarea în UE, alți 45% o susțin pe cea în Uniunea Vamală propovăduită de Rusia (fără ca ea să existe!), în vreme ce 10% sunt nehotărâți. Sunt, toate acestea, probleme cu adevărat importante, care nu fac însă „rating” în România, deși bunăstarea și siguranța românilor depinde de ele. Când centrul geopolitic al lumii a revenit, ciclic, în Europa de Sud-Est, așa cum s-a întâmplat și în epoca postbelică, și odată cu debutul postcomunismului, politicienii noștri și cei care le comentează faptele continuă cu „miticismele” dâmbovițene. E încă un semn că sensul istoriei stă să treacă, din nou, pe lângă noi, cât să ne dea motiv să putem declanșa din nou bocetul „patriotic”, pandant al nemulțumirii că „soarta ne-a fost decisă mereu de către alții”.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru
