Modele de leadership
Toate „manualele” referitoare la problema conducerii, scrise de-a lungul timpului, s-au concentrat pe problema relației pe care liderii trebuie să o întrețină cu puterea. În dialogul „Republica”, scris acum mai bine de două milenii, filosoful Platon articula o utopie în care chestiunea puterii era direct legată de aceea a cunoașterii, în ideea că aceia care au acces la cunoaștere și, astfel, la „adevăr”, ar trebui să se afle la conducerea cetății. În viziunea sa, o cetate care să funcționeze eficient ar trebui să fie constituită din trei segmente sociale: cel al „paznicilor”, cel al „meșteșugailor” și acela al „conducătorilor”. Cei din urmă ar trebui să fie, potrivit gânditorului elin, filosofii, întrucât ei sunt singurii care dețin cunoașterea și, prin urmare, sunt îndrituiți să conducă. Un alt model de leadership politic e adus în atenție, puțin după Platon, căruia i-a fost discipol, de Aristotel. În „Politica”, acesta, după ce constată că există trei forme de conducere considerate „pure” (monarhia, aristocrația și republica), cărora la corespund fomrle de conducere „impure” (tirania, oligarhia și demagogia), susține că cel mai bun model este unul mixt, adică o combinație între aristocrație și republică. Cum din aristocrație făceau parte, în epocă, cei învățați, se înțelege că problema puterii era legată, și la el, de cunoaștere. În zorii modernității, Machiavelli, în celebra scriere „Principele”, descrie un traseu în care puterea poate fi utilizată în interesul direct al liderului. Acesta trebuie să fie histrionic, să joace permanent un rol care să-i garanteze posibilitatea de a-și menține puterea, de unde și preluarea zicerii potrivit căreia „scopul scuză mijloacele” ca fiind una „machiavelică”. Modernitatea politică aduce ca noutăți ideea drepturilor omului, individualismul și democrația reprezentativă, ceea ce modifică fundamental modelul de leadership. Acum, liderul nu se mai poate raporta la putere în calitate de deținător total. Dimpotrivă, pentru ca autoritatea pe care o deține să fie recunoscută, puterea trebuie câștigată în mod legitim, prin vot. Ca atare, el nu se raportează la societate precum la o „turmă”, ci trebuie să ia în considerare faptul că se adresează unor individualități distincte, conștiente de drepturile lor naturale. Este un nou tip de societate, ce reclamă necesitatea unui alt tip de leadership, fapt care a rămas valabil până în zilele noastre. Astăzi, modelele de leadership sunt clasificate plecând de la ideea că există lideri autoritari și lideri democratici. Primii preferă să ia decizii fără a se consulta, fără a pune problemele în dezbatere, fără a se raporta la nevoile celorlalți, în virtutea unei „misiuni destinale” pe care ar avea-o. Tiparele de acest tip se găsesc, spre exemplu, în cazuri celebre, de la cele ale lui Hitler, respectiv Stalin și până la Ceaușescu ori Kim Ir Sen și urmașii săi. Pe de altă parte, liderii democratici mizează pe consfătuire, pe discutarea argumentelor în procesul de adoptare a deciziilor, pe asumarea criticilor și corectarea eventualelor erori, pe permanenta raportare la nevoile celorlalți. Desigur, aceste profile nu sunt bătute în cuie, ele se pot transforma sau pot permite ca, în cazul unui anumit lider, fie că vorbim despre șeful unei companii ori despre un șef de partid, să se regăsească atât atitudini democratice, cât și apucături autoritare. Importantă rămâne, însă, ca de altfel pentru tot ceea ce este omenesc, menținerea unui echilibru, a unei juste măsuri. Și asta tocmai pentru că, așa cum spune o vorbă din popor, „peștele de la cap se-mpute”.
Dan Misăilă