Fiind preocupat, bunăoară, de a circumscrie, mai aproape de noi, „sentimentul românesc al ființei”, Contantin Noica se raporta critic la ceea ce numea „civilizația untului”, adică aceea occidentală, interesată exclusiv de progresul material, și arăta că, spre deosebire de aceasta, aici, „la porțile Orientului”, am fi favorizați de natura noastră contemplativă, poetic-metafizică, una care ne-ar permite să deslușim „tainele lumii”, în loc să fim atrași de tot ceea ce, din modernitate încoace, a însemnat progres tehnologic. Chestiunea este că, nici în interbelic, dar nici în cursul modernizării de tip comunist nu am reușit să ne apropiem de standardele civilizaționale ale Vestului. Iar dacă în comunism s-a muncit mai mult decât în interbelic – de unde toate marile „realizări” ale „socialismului multilateral dezvoltat” – nu trebuie să uităm că această muncă a fost adeseori forțată (ca în cazul Canalului Dunăre Marea-Neagră, al construirii barajului de la Bicaz ori al hidrocentralelor) și plătită prin sacrificarea a mii de vieți omenești. Sigur, nu putem ști cum ar fi evoluat România dacă nu am fi intrat, în perioada postbelică, în sfera de influență a URSS. Revenind, încă, la chestiune, putem observa astăzi că, în ciuda celor susținute de Noica și de alți filosofi de duminică, nu prea avem nici mari opere artistice, dar nu avem, în continuare, nici autostrăzi ori mari realizări tehnologice. Asta arată, bineînțeles, ceva despre incapacitatea elitelor – fie intelectuale, fie politice – dar arată și inapetența populară pentru un real cult al muncii.
Explicația pentru această stare de lucruri ar putea avea și un filon religios, dacă este să luăm în considerare, spre exemplu, o altă lucrare celebră, aparținându-i sociologului german Max Weber, și anume „Etica protestantă și spiritul capitalismului”. În această carte, scrisă la începutul secolului trecut, Weber demonstra credibil faptul că statele din nord-vestul european au cunoscut o înflorire economică (vizibilă și astăzi) inclusiv grație faptului că activitatea cetățenilor lor este direct influențată de ethosul protestant. Potrivit eticii protestante, mântuirea din viața de apoi este dependentă de „urmele” pe care le lași în viața de aici, ceea ce i-ar determina pe oameni să intre într-o competiție care produce bunăstare la nivel general. Atașați aici, pe pământ, de muncă, în speranța mântuirii din viața viitoare, occidentalii protestanți au creat un adevărat cult pentru lucrul bine făcut, iar asta ar explica și succesul economic, productivitatea și progresul tehnologic pe care l-au cunoscut state precum Germania, Belgia, Olanda, Norvegia, Suedia etc. Revenind pe teren românesc, dacă cineva s-ar încumeta să scrie, cu mijloace sociologice și antropologice, iar nu teologice, o carte care să vizeze relația dintre „etica ortodoxă și spiritul capitalismului”, ar putea observa că atitudinea contemplativă invocată de Noica este încurajată și sub aspect religios. În ortodoxie, mântuirea nu e legată de muncă, ci de post și rugăciune, de pomenirea celor plecați, deci de activități care, în general, nu sunt productive sub aspect economic. În mod evident, aceasta este, repet, una dintre posibilele explicații pentru absența unui cult al lucrurului dus la capăt, bine făcut, și al prezenței în mentalul colectiv al unor „ziceri înțelepte” precum „lasă, dom’le, că merge-așa!” ori „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Deocamdată, în spațiul românesc, influențele occidentale cele mai vizibile se regăsesc, în continuare, în Ardeal și în Banat, ca și în zona Bucovinei. Deloc întâmplător, acolo găsim și azi orașele cele mai dezvoltate (cu excepția capitalei), drumurile cele mai bune și singurele tronsoane de autostradă cu care ne putem lăuda. E de sperat ca undeva, în viitorul apropiat, sau măcar în cel îndepărtat, această influență să se reverse și peste Carpați.
Dan Misăilă