Recenta decizie a Curții Constituționale a României, aceea de a stipula clar non-obligativitatea orei de religie în școală a generat o cursă contra-cronometru, cu termen limită pe 6 martie, între susținătorii necesității predării acestui „obiect” copiilor și cei care consideră că, prin intermediul unui astfel de exercițiu pedagogic, elevii ar fi îndoctrinați. Ministerul a solicitat părinților să opteze în numele copiilor lor, iar Biserica Ortodoxă Română, majoritară, a declanșat o amplă campanie de susținere a opțiunii pro ora de religie. Rezultatul a fost că în jur de 90% dintre elevi, la nivelul întregii țări, au transmis școlilor de care aparțin această opțiune. Cu toate acestea, aș spune că avem de-a face numai cu o soluționare „de etapă” a unei chestiuni care pune în discuție, la modul profund, caracterul eminamente laic al statului modern. „De etapă”, spun, întrucât această problemă va fi reiterată la începutul viitorului an școlar, cu atât mai mult pentru că multe dintre aspectele implicate de chestiune nu au fost lămurite. Spre exemplu, s-a discutat prea puțin, și de o parte, și de cealaltă, despre conținutul manualelor de religie, după cum s-a discutat prea puțin despre cei îndreptățiți profesional să predea copiilor aceste noțiuni. Iarăși, s-a discutat prea puțin despre alternativele la ora de religie, deși au fost amintite, în treacăt, educația civică ori comunicarea, după cum s-a discutat prea puțin despre posibilitatea unei ore de religie realizată în spirit ecumenic, o oră de religie, deci, în care să se „distribuie” elevilor, sub forma conținutului pedagogic, informații despre corpusurile doctrinare ale tuturor religiilor. Tocmai din aceste motive, la care se vor mai adăuga și altele, consider că tema va fi reluată și va reveni în spațiul public în viitorul apropiat.
Una dintre confuziile ce au survenit cu un caracter de recurență în scurta și intensa dezbatere ce a urmat deciziei CCR a fost aceea de a pune față în față „credincioșii” și „ateii”. Este, cred, o confuzie, pentru că dezbaterea referitoare la exigențele educaționale pe care le oferă societății statul modern nu trebuie să se poarte în termeni de „credință”, respectiv „necredință”. La fel cum cei mai mulți dintre părinții care au optat ca pruncii lor să urmeze ora de religie în școală nu sunt, automat, și credincioși (unii au făcut-o din spirit de integrare a copilului, alții pur și simplu din motive de ordin pragmatic, câtă vreme o medie de 10 în plus „nu are cum să strice”), părinții care au avut opțiunea contrarie nu sunt, neapărat, necredincioși. Credința rămâne, ca atare, o chestiune ce ține de spațiul privat, iar nevoia de transcendent a oricăruia dintre noi nu este îmbogățită și nu află răspunsurile „definitive” ca urmare a unui exercițiu colectiv, eventual realizat prin intermediul școlii. Pe de altă parte, când situăm față în față prezența unei religii majoritare, așa cum este cea creștin-ortodoxă, a celorlalte confesiuni creștine practicate în spațiul românesc ori prezența unor altor religii, vom înțelege că, de fapt, disputa vine pe fondul insuficientei laicizări a statului român, un stat în care BOR deține o influență foarte importantă, care marchează variatele sfere ale vieții societale, de la cel cultural până la cel economic ori la cel politic. Ca atare, avem de-a face cu încă un motiv pentru care dezbaterea privitoare la ora de religie nu se va sfârși aici. Și, tocmai pentru că nu se va sfârși, poate că decidenții – deopotrivă factorii decizionali din domeniul educației, profesorii, părinții, elevii și reprezentanții diferitelor religii și confesiuni – vor trebui să aibă în vedere atât forma pe care o poate avea predarea valorilor religioase, cât mai ales conținutul actului de predare, încât elevii să aibă acces, grație profesorilor lor, nu la dogme, ci la o înțelegere corectă sub aspect moral a importanței acestor valori în viața fiecăruia dintre noi.
Dan Misăilă