La începutul anilor 90, un politolog american, fost consilier la Casa Albă, anunța triumfător – printr-un articol publicat în „Foreign Affairs” – că, odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din estul european, istoria s-a sfârșit. Același profet, Francis Fukuyama, își dezvolta teza, apoi, într-o carte, argumentând că „sfârșitul istoriei” echivalează nu doar cu victoria democrației liberale în fața totalitarismului comunist, ci cu răspândirea valorilor democratice pe întreg mapamondul. Cu alte cuvinte, explica politologul american, istoria nu mai poate inventa un alt regim de guvernare mai bun decât cel propriu democrației liberale.
Evoluțiile politice, adică acelea care constituie însuși cursul istoriei, nu țin cont de profețiile oamenilor. Ca atare, în întreaga lume, regimul de guvernare democratic este accesibil pentru mai puțin de jumătate din populația globului, în vreme ce majoritatea acesteia trăiește în regimuri autoritare și totalitare ori sub felurite tipuri de dictatură, de la cele cu bază religioasă până la cele fundamentate militar. Nici în estul european lucrurile nu au evoluat, la nivelul întregului spațiu geografic, precum profețise Fukuyama, ceea ce demonstrează că mirabilul moment 1989, continuat cu acel miraculos 1991 al dezintegrării URSS nu au reprezentat decât niște „halte” în calea mersului istoriei. Altfel spus, atunci, ca și în alte dăți, istoria s-a oprit un pic, poate pentru a-și trage sufletul, dar nu s-a sfârșit nicicum. Din păcate, politologul american nu a avut dreptate, ceea ce a și recunoscut, de altfel, într-o altă carte, publicată la începutul anilor 2000. Spun „din păcate” întrucât în estul european, așa cum ne-a fost dat să vedem, mai întâi ambiguu, în ultimii ani, iar apoi din ce în ce mai clar în vremea foarte apropiată, istoria continuă să se joace cu soarta oamenilor. URSS a revenit într-o altă formă, sub coordonarea Rusiei, care a avut tot interesul să iște conflicte sau să le întrețină „înghețate”. Ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina a fost prefațat, să ne amintim, de conflictele din Cecenia și din Georgia. Rusia lui Putin rămâne la fel de agresivă ca URSS-ul lui Hrușciov și Brejnev. Diferența este că, dacă în epoca postbelică, războiul rece, instituit odată cu celebra „cortină de fier”, se juca în termenii unei politici internaționale de echilibru și tindea să fie, cel puțin pe termen scurt, previzibil, astăzi devine limpede că Rusia, prin președintele său, una vorbește și alta fumează, ca să invoc aici o vorbă aparținându-ui lui Arghezi. Faptul acesta a fost limpede relevat printr-o declarație a vicepreședintelui american Joe Biden, care a remarcat că baza viitoarelor relații diplomatice cu Federația Rusă nu mai poate fi ceea ce președintele acesteia semnează pe hârtie, ci ceea ce se întâmplă pe teren, în realitate. Noul război rece este, deci, în toi. După eșuatele negocieri care au avut loc în această săptămână, când cancelarul Germaniei și președintele Franței nu au reușit să obțină un acord cu Putin pentru Ucraina, lucrurile par că nu mai pot fi întoarse. Istoria nu se sfârșește, ci va continua în noi forme, speranța liderilor occidentali fiind aceea a diplomației și politicii. Pe de altă parte, demonstrându-și încă o dată „vocația” pentru care merită suspicionată de către occidentali, Rusia utilizează artificii diplomatice exact în timp ce își trimite trupele să invadeze teritorii despre care consideră, pur și simplu, că-i aparțin „de drept”. În aceste condiții, în care promisiunile de natură diplomatică se dovedesc a fi nerespectate, liderilor americani și europeni le va fi foarte dificil să negocieze o pace doar de pe pozițiile noului război rece. Totuși, nu este imposibil și, într-adevăr, aceasta trebuie să rămână singura cale agreată pentru a stopa politica de intimidare a unei Rusii pentru care Europa a fost întotdeauna o țintă.
Dan Misăilă