CEASUL DEȘTEPTĂTOR: Europa, România și „fundul grămezii”

La finele anului 2001, cu șase ani, deci, înainte ca România să devină, formal și oficial, stat membru al Uniunii Europene, regretatul istoric american Tony Judt publica, în celebra „New York Review of Books”, un articol despre viata politică, socială și culturală din România, pe care o cunoștea foarte bine, date fiind și alte scrieri ale sale, rezultate ale deselor vizite pe care le-a făcut în țara noastră, dar dat fiind și interesul său special pentru continentul european și, în particular, pentru țările Europei Centrale și de Est. Pentru că articolul respectiv, intitulat „România: la fundul grămezii” conținea o analiză critică a situației din țara noastră, o analiză care nu făcea nicio concesie cunoscutului „excepționalism românesc” (vechea placă a nombrilismului mioritic, potrivit căreia am fi un popor de excepție, cei mai buni dintre cei buni etc.), scrierea lui Judt a provocat o teribilă polemică în spațiul nostru intelectual. Au ieșit, astfel, de la naftalină protocroniștii care, înainte de 1989, fuseseră veritabilii artizani ai național-comunismului, pregătiți din nou să gâdile orgoliul „patriotic” în stilul deșănțat al cenaclului Flacăra. Pe de altă parte, intelectualii lucizi și critici la adresa derapajelor post-revoluționare ale României au susținut demersul istoricului american, mai ales că situația avea loc într-o perioadă în care integrarea europeană părea, încă, a fi foarte departe.

Ce s-a schimbat de atunci încoace? Sigur, un lucru foarte important, adică tocmai integrarea europeană. La 14 ani de atunci, țara noastră a cunoscut, fără doar și poate, schimbări importante, inclusiv în plan politic, juridic, social și cultural. Chiar la nivel economic, se constată schimbări majore prin raportare la starea națiunii de la începutul anilor 2000. Cu toate acestea, România continuă, din multe puncte de vedere, să se situeze „la fundul grămezii” europene, pentru că, deși lucrurile au mers înainte pentru noi, ele nu au stagnat în cazul celorlalte state europene, astfel încât decalajul s-a menținut cam în aceleași standarde. Acolo, „la fundul grămezii”, România este însoțită, cum știm, de Bulgaria. Putem, măcar din această perspectivă, să înțelegem de ce aceste două state au fost singurele care, în contextul procesului de extindere a granițelor UE, au fost integrate sub semnul „condiționalității europene”. Iar acest lucru s-a întâmplat pentru că integrarea s-a întâmplat mai curând din rațiuni geostrategice, decât grație faptului că cele două state ar fi îndeplinit, în mod real, toate criteriile de aderare.

Astăzi, România este în continuare deținătoarea celei mai sărace regiuni din întreaga Uniune, cea de nord-est. În continuare, România nu are o infrastructură viabilă, iar evoluția sa economică este lentă. Indicatorii economici relevă în continuare un raport defavorabil între cei care sunt incluși în câmpul muncii în spațiul privat și care susțin, prin munca lor, bugetul de stat, inclusiv categoriile care sunt remunerate din acesta, fie că vorbim de funcționari, fie că vorbim de pensionari. Este vorba, deci, despre un mecanism economic care, pe termen mediu, va produce grave disfuncțiuni din perspectiva dezvoltării. Mare parte din banii care circulă pe piața românească au fost, cel puțin până la apariția crizei, dintre cei trimiși de românii care, părăsindu-și adeseori copiii, au plecat la muncă în alte state europene. Sigur, pentru toate acestea este foarte comod să îi responsabilizăm pe alții, americanii sau, generic, Bruxelles-ul, uitând foarte repede că noi am vrut să facem parte și din UE, și din NATO, pentru că, într-adevăr, izolarea în coasta fostei URSS nu ne-ar fi ajutat cu nimic. Chestiunea este că, dacă ne-am privi în oglindă, ne-am da seama că țara se află unde este în primul rând din cauza deciziilor noastre, a politicienilor noștri și a noastră ca atare, din moment ce noi am ales acești politicieni. În mod evident, exercițiul autocritic este inconfortabil și produce disonanță cognitivă. Dar este un exercițiu obligatoriu, dacă chiar vrem să ieșim cât mai curând de la „fundul grămezii”.

Dan Misăilă