Structura socială se construiește în funcție de oamenii care o constituie. Nici o societate nu poate exista în lipsa unei asemenea structuri, care dă seama despre tipul de relații dintre indivizi, despre ierarhia societală, despre raporturile dintre grupurile sociale, despre valorile împărtășite și despre ideea unui bine comun. Modele diferite de structură socială apar în epoci diferite, evoluează ori involuează istoric, se adaptează unor condiții temporale variate și dau notă despre mersul general al societății.
Plecând de la această caracterizare generală, aș observa că societarea românească a ultimului veac a cunoscut tipare diferite de structură socială, pentru că scurgerea unui secol nu este una liniară. Singura certitudine este aceea a trecerii timpului, însă, odată cu aceasta, o societate poate să cunoască direcții diverse din perspectiva a aceea ce se înțelege prin binele comun. La începutul secolului trecut, spre exemplu, ideea dominantă era aceea a României Mari. Acesta a fost proiectul de țară identificat cu binele tuturor. După 1 decembrie 1918, a intervenit problema integrării din posteritatea Marii Uniri, câtă vreme „provinciile” revenite la țara-mamă cunoscuseră modele sociale variate: modelul imperial în Ardeal și Bucovina, modelul țarist, schimbat cu cel sovietic, în Basarabia, modelul cvasi-oriental la sud de Dunăre, în Cadrilater. Diferențe uriașe trebuiau, așadar, structurate social, în spiritul unui principiu centralizator definitoriu, în acele vremuri, pentru existența statului-națiune. Al doilea război mondial a violentat, din nou, structura socială abia închegată, iar perioada respectivă a fost marcată și de prezența a trei dictaturi succesive: cea a lui Carol al II-lea, cea a legionarilor și aceea a mareșalului Antonescu. După o scurtă perioadă de degringoladă postbelică, între 1945 și 1947, România s-a transformat din regat în republică și, vreme de 42 de ani, s-a aflat sub amprenta dictaturii comuniste, cu variatele sale forme (de la cea a „internaționalismului” sovietic la aceea a naționalismului stalinist al lui Dej și până la struțo-cămila național-comunismului dinastic al lui Ceaușescu), ceea ce a însemnat o alterare teribilă a unei structuri sociale și așa neașezate. O nouă modificare a acestei structuri a survenit după 1989, când zbaterile postcomunismului ne-au dus, finalmente, după un lung ocol istoric, spre spațiul european.
Ce fel de structură socială este necesară, așadar, pentru România de azi? Ideea de comunitate se poate constitui într-un răspuns plauzibil la această întrebare. Astfel, dacă acceptăm că actuala structură socială este una de orientare democratică, vom accepta că elementul de bază al acesteia este comunitatea locală. Într-o epocă în care modelul general al democrației occidentale mizează pe principiul descentralizării, iar statele constituente ale Uniunii Europene îl pun la lucru încât să ofere cât mai multă putere administrativă rețelelor instituționale din teritoriu, importanța comunității locale nu poate decât să crească. Un exercițiu cu care, încă, în spațiul românesc pare că nu ne-am obișnuit este cel al înțelegerii faptului că, într-o asemenea realitate politică și administrativă, deciziile care privesc comunitatea trebuie luate la nivel local și că, dincolo de liderii politici sau administrativi, foarte importantă este implicarea cetățenilor. Ce fel de comunitate, deci? O politică responsabilă revendică existența unei comunități responsabile, una ai cărei membri depășesc reperele individualismului egosit și mizează pe solidaritate întru rezolvarea problemelor comune. Aici ar putea fi localizată, în înțelegerea mea, esența spiritului comunitar, un spirit bazat pe convingerea că soluțiile la problemele unei comunități pot fi identificate la nivelul comunității respective. Dar, pentru asta este nevoie, înainte de toate, de activismul social propriu unor cetățeni responsabili.
Dan Misăilă
