Situația cu iz penal care îl implică pe premierul României este una de natură să creeze un context nefavorabil atât din perspectiva politicii interne, cât și din aceea a raporturilor internaționale ale țării noastre. Să le luăm pe rând, în ideea de a încerca un răspuns la întrebarea anunțată prin titlu: câtă încredere oferă un premier față de care există suspiciuni penale? În plan intern, cele mai recente studii de piață relative la capitalul social, deci la încrederea pe care cetățenii o manifestă față de instituțiile statului, justiția, având drept flamură DNA, se situează în jurul a 60 de procente, în vreme ce șeful Guvernului e creditat cu circa 20, iar partidele și Parlamentul abia trec de cota de 10 procente. Din această perspectivă, e limpede că premierul, și-așa aflat într-o situație ingrată după pierderea prezidențialelor din 2014, are acum șanse de a ajunge la maximul unui deficit de imagine. Problema acestui deficit nu este, însă, că el se manifestă în cazul celor care oricum nu-l agreează pe Victor Ponta, ci că el apare la nivelul propriului electorat, acela al PSD. Ca președinte de partid, Victor Ponta contează, în acest moment, doar în condițiile în care va reuși să se mențină în scaunul de la Palatul Victoria. Or, ca premier, eforturile de „damage-control” din ultimele două zile, deși susținute de un PR agresiv, riscă să nu fie tocmai credibile. Iar acest lucru trimite spre responsabilitatea lui Victor Ponta însuși, care a utilizat, mai mereu, un dublu discurs, inclusiv în ceea ce privește justiția. Pe de o parte, a susținut, inclusiv în raporturile cu partenerii europeni și americani, că efortul justițiar al DNA trebuie apreciat și sprijinit în orice condiții. Pe de altă parte, când apropiați ai săi, precum Dan Șova sau Liviu Dragnea, iar acum, iată, el însuși, s-au aflat în prim-planul încercărilor procurorilor de a-i aduce în fața justiției, a schimbat brusc macazul, invocând, culmea, separația puterilor în stat și acuzând DNA că intenționează să se suprapună peste Parlament. Chestiunea este că, pe fondul problemei, în orice stat civilizat, cu pretenții europene de factură democratică, nici nu s-ar fi ajuns la astfel de discuții, pentru că liderul asupra căruia plutesc suspiciuni de natură penală și-ar fi depus mandatul. Iar asta s-ar fi întâmplat tocmai în virtutea existenței prezumției de nevinovăție (în ideea că, fiind nevinovat, mă prezint în fața justiției ca oricare alt cetățean, fără a beneficia de imunitatea parlamentară!), arătând că primul care trebuie să-și manifeste respectul pentru acest prinicpiu al statului de drept este chiar cel vizat. Dincolo de faptul că Victor Ponta nu face, agâțându-se de scaun, decât să-și amâne sfârșitul politic (pentru că, de plecat, va pleca din această funcție, mai devreme sau mai târziu), el trage după sine, în jos, imaginea României. Și aici ajungem la planul politicii externe. Contrazicând discursul laudativ la adresa DNA pe care l-a promovat în exterior, Victor Ponta s-a grăbit să trimită ambasadelor occidentale o scrisoare în care acuza politizarea justiției. Această incoerență discursivă va fi, indinspensabili, taxată de către partenerii occidentali, iar lucrul acesta se va vedea în următoarele zile. Nu e greu de presupus că, și înainte de acest episod, încrederea liderilor occidentali în Victor Ponta era zdruncinată, dată fiind povestea plagiatului (aspect puțin important în spațiul românesc, dar de maximă relevanță, prin alte părți, cu privire la caracterul unui lider politic). Acum, date fiind acuzațiile anunțate de procurorii DNA, aceasta va coborî, cu singuranță, la capătul pragului de jos. Ca atare, judecând lucrurile atât din perspectiva politicii interne, cât și din aceea a politicii internaționale, problema instabilității României nu e dată de o eventuală plecare a lui Ponta din poziția de premier (ceea ce, automat, va însemna și sacrificarea sa în interiorul PSD), ci tocmai de insisitența sa de a se menține în această poziție.
Dan Misăilă
