Cât de toleranți putem fi cu intoleranța?

Întrebarea reflectată în titlul acestui articol trimite spre una dintre marile probleme ale democrațiilor occidentale. Pentru ce preocupați de teoria și practica democrației, fie aceștia teoreticieni ori politicieni cu vocație democratică, această întrebare reprezintă, totodată, semnul unui cerc vicios, din moment ce intoleranța la intoleranță s-ar îndepărta de una dintre valorile tradiționale ale regimurile democratice, și anume toleranța. Există însă și voci – deseori încarcate ideologic și venind, mai cu seamă, din sfera naționalismului cu accente radicale – care susțin că, în situațiile în care intoleranța se manifestă față de societățile democratice, acestea din urmă trebuie să răspundă tot prin apel la intoleranță.

Actul de terorism ce i-a avut drept țintă pe jurnaliștii de la publicația satirică „Charlie Hebdo” din Paris este, cu siguranță, un atentat la valorile democrației. Dintr-o anumită perspectivă, se susține că și acest act – ce urmează altora, întâmplate în alte capitale ori orașe-simbol ale democrațiilor occidentale – este cauzat de slăbiciunea statelor democratice, care, mizând pe politica de integrare, în virtutea principiului egalității în fața legii (fundamental în democrația liberală) permit educație, acces la resurse și, evident, libertate unor indivizi care urăsc democrația însăși, și care, tocmai profitând de această „slăbiciune”, atentează la stabilitatea sa. O altă perspectivă, revigorată în condițiile atacului atacului terorist din săptămâna ce tocmai se încheie, evidențiază incompatibilitatea dintre stilul de viață democratic și principiile de viață ale unor cetățeni care trăiesc în democrații urându-le. Este acesta, mai ales – se arată din acest ultim punct de vedere – cazul musulmanilor deveniți cetățeni sau născuți cetățeni în lumea occidentală.

Raportate la atacurile teroriste din ultimii ani, care au avut loc la adresa statelor democratice occidentale și care i-au avut drept „artizani” pe teroriștii direcționați de Al-Qaeda, aceste perspective par a fi justificate. În mod cert, ele trebuie luate în discuție, chiar dacă nu împărtășite, atât de teoreticienii, cât și de practicienii democrației, fie numai în încercarea de a soluționa problema expusă de întrebarea ce dă titlul acestui comentariu. Pe de o parte, evoluția democrațiilor occidentale a intrat într-o nouă fază, în care acestea sunt expuse oricând, așa cum s-a văzut, unui război nevăzut, câtă vreme teroriștii nu respectă nici regulile democrației, nici tratatele internaționale și nici măcar regulile unui război convențional. Tocmai dat fiind acest context, statele democratice ar trebui să recurgă la un proces dce întărire în raport cu amenințarea teroristă, fără însă a diminua spațiul alocat drepturilor și libertăților cetățenești. Pe de altă parte, vorbim, în cazul statelor democratice, despre state laice, în care elementul religios ține de sfera privată a indivizilor, fapt încă de neconceput în majoritatea țărilor musulmane. În acest cadru, problema compatibilității dintre valorile democratice și cele religioase în general, ale religiei islamice în particular este din nou de luat în considerare, dacă nu va trebui de-a dreptul regândită.

Pentru oricine accesează pagina de Facebook a „Charlie Hebdo”, devine limpede că libertatea de expresie manifestată prin satiră și ironie a jurnaliștilor francezi nu a fost direcționată exclusiv spre dogmele religiei musulmane, ci și spre ale celei creștine. Actul de terorism a fost săvârșit, însă de către cetățeni francezi de orientare islamică, ceea ce îi obligă nu doar pe politicienii din Franța, ci pe toți politicienii occidentali de orientare democratică să dezbată un astfel de subiect. Nu în ideea de a se ajunge la intoleranță față de intoleranță, ci la intoleranță față de terorism și la înțelegere față de opțiunile religioase moderate, manifestate însă exclusiv în spațiul privat.

Prof.univ.dr. Daniel Șandru