Carnet plastic Expoziția de pictură Marcela Popescu

De interes deosebit s-a bucurat expoziția de pictură semnată de Marcela Popescu, deschisă în cursul lunii octombrie la Galeriile de artă CAR Pensionari din Piatra Neamț (Galerii coordonate de pictorul Mircea Ciacâru). Originară din Adjud, județul Bacău (n. 1947), dar stabilită la Piatra Neamț încă în anii ’60 ai secolului trecut, absolventă a Facultății de Biologie și cu o bogată carieră didactică, autoarea noastră și-a cultivat în subsidiar, ascunse de ochiul public, înclinațiile picturale, studiind însă asiduu și cu discreție arta impresioniștilor și delectându-se cu reconstituirea caligrafică a unor lucrări celebre, în special în materia distilării culorii. Este o autodidactă selectivă, atentă la detalii și nuanțe, la reveriile cromatice ale maeștrilor, pe care îi reconsideră și îi asimilează. Știe pe de rost opera lui Claude Monet (1840-1926), a colindat muzee celebre din țară și din Europa, meditând totodată perseverent asupra unor lucrări cunoscute de Gheorghe Petrașcu (1872-1944) sau Aurel Băeșu (1896-1928), prietenul lui G.T. Kirileanu. A acumulat, altfel spus, o experiență vizuală bogată, pe care ține să o destăinuie cu mijloace proprii, în spiritul tradiției, totdeauna generoasă cu fidelii ei.

A prins curaj recent, realizând o primă expoziție, în 2015, întâmpinată cu aprecieri, revenind acum cu o alta, la fel de amplă, cu peste 40 de lucrări, în care sunt reluate teme și motive propuse anterior, toate în manieră tradiționalistă, cărora Marcela Popescu le imprimă un suflu liric-decorativ, un pigment de afecțiune și reverie. Naturile statice denotă un inventar reținut de efecte, bazat mai mult pe notația tandră, senină, fulgurantă. În special peisajele sale și studiul unor case cu amprentă vetustă din Piatra de altă dată, rețin atenția privitorului, nu atât prin dorința de rigoare, de similitudine „realistă“, cât prin atmosfera nostalgic-evocatoare, cu aer patriarhal, care învăluie motivul. Pericolul artizanal e depășit într-o măsură prin doza delicată de trăire. Oboseala vegetației, epuizarea emotivă se întrevăd în autumnalul pastelurilor, surprinse în vârsta de aramă a naturii, reflex al unei melancolii bine temperate.

Marcela Popescu întocmește mici poeme domoale, pe spații plastice restrânse, secvențiale, dintr-o dorință sinceră de comunicare, de dialog cu cei din jur, dezvăluindu-le un chip firesc de a vedea și interpreta lumea imediată. Place la ea această bucurie de a descoperi magia luminii prin culoare și efort formal, de a colinda și reciti idilic experiențe vizuale impresioniste, cărora le imprimă un timbru elegiac și solemn.

Cristian LIVESCU