* În prag de sărbători, cele mai vândute produse râmân oasele la ofertă, cu preţuri de la 5,50 şi până la 12 lei kilogramul
S-a tot scris despre necazurile românului de rând, şi în continuare va curge multă cerneală prin peniţe, iar el tot rău o va duce. Şi din păcate, odată pornit acest „angrenaj” al sărăciei apar şi alte necazuri.
Mai ales pentru acei „curajoşi” care au îndrăznit, au sperat şi au investit într-o mică afacere de familie, care să le aducă ceva profit şi să le asigure traiul de zi cu zi. Pe scurt, e vorba de acele carmangerii, pe care tot omul le întâlneşte prin zonele special amenajată din pieţe. Acolo, micii afacerişti vând carne proaspătă sau comercializează tot felul de preparate afumate. Prin acele galantare, vânzătorii aşează ce place ochiului, de la pastramă de porc şi alte afumături, şi până la şoricii crocanţi care se topesc în gură, perfecţi pentru a da un gust bun mâncărurilor făcute din varză acrită sau proaspătă. Însă pentru toate aceste delicatese culinare trebuie să scoatem părăluţe bune din buzunare pentru. Dar cum şomajul se cuibăreşte prin casele multor români, şi vânzările au stagnat. Din lipsa banilor, oamenii fac mai mult sport decât cumpărături, căci de cele mai multe ori „exponatele” sunt prea scumpe pentru bugetul lor. Iar la faţa locului aceştia doar privesc lung prin sticla galantarelor, se încruntă, după care fac stânga împrejur şi o iau la picior cu mult elan. Dar din păcate acest sport nou inventat, nu aduce bani în buzunarele comercianţilor, care musai trebuie să-şi achite chiria şi utilităţile.
Despre acest aspect (nu tocmai fericit) am discutat ieri după-amiază, cu un patron din Piaţa Centrală din Piatra Neamţ. Omul tocmai înfipsese adânc paleta în tăviţa cu care tocată şi-i prezenta marfa unui potenţial client, care la final, n-a mai cumpărat nimic. „Bate vântul pe aici! Oamenii cu bani preferă marile magazine, iar aici lumea trece ca la promenadă. E sărăcie, ce mai! Nu mi–am plătit chiria de vreo 3 luni, că n-am cu ce! Iar la anul, nu cred că ne veţi mai găsi. Închidem prăvălia, şi o tundem peste hotare, că aici nu mai avem ce face!”.
Oarecum jenat de situaţie am părăsit holul lung, străjuit pe ambele părţi de carmangerii. La plecare, am observat că cea mai întrebată marfă erau oasele, cu ceva fire de cărniţă pe ele, care se dădeau bine, precum pâinea caldă. Ce-i drept, în general, printre cei nevoiaşi, se mai strecoară şi clienţi speciali, care nu se uită la bani şi cumpără de toate. Dar aceştia sunt tot mai rari. În schimb, prin zona pieţei s-au înmulţit cerşetorii şi boschetarii, semn cert de „bunăstare”…
V. ANDRIEŞ