Când absența clarității ideologice creează populism

Nu este intenția mea ca rostul comentariului de față să fie o interpretare a ceea ce se întâmplă în spațiul politic românesc prin prisma „excepționalismului“, fie acesta și unul negativ. Politica fundamentată ideologic nu o duce foarte bine nici în alte zone ale continentului european. E probabil, însă, ca democrațiile consolidate să producă mult mai ușor anticorpi la adresa derapajelor, inclusiv, deci, la adresa deficitului ideologic identificabil la nivel partidist. Sigur că și partidele politice, ca și societatea, în ansamblul său, reacționează adaptativ la stimuli. Problema configurată de disoluția axiologică pe care o putem observa de atâția ani este că orice stimul orientat împotriva politicii democratice pune în balanță (din partea partidelor care, deși aflate în deficit ideologic, au, totuși, o orientare democratică) două tipuri de efect: cel de imitație și cel de recalibrare. În anii din urmă, și în spațiul european, dar și în cel românesc partidele politice, fie că se etichetează ca fiind social-democrate, liberale sau conservatoare (spre a mă referi la ideologiile consacrate ale modernității) se află în situația de a răspunde provocării populismului. Având el însuși valențe ideologice pe care le exhibă cameleonic și procesual, în funcție de contextul politic, economic și cultural specific unei societăți date, populismul poate fi interpretat și ca un „barometru al politicii reprezentative“, după cum spun specialiștii.

În acest context, un partid care poate produce anticorpi se va recalibra ideologic spre a rezista în competiția politică fără a renunța la valorile sale fundamentale ci, dimpotrivă, întărindu-le și adaptându-le. Pe de altă parte, un partid măcinat de deficit ideologic va opta, prin vocile liderilor săi, pentru exercițiul imitației, ceea ce poate pune în pericol democrația însăși. În spațiul politic românesc, ultimele cicluri electorale au demonstrat că partidele mari (și mă gândesc la PSD și PNL) au dat nu atât semne de recalibrare ideologică în fața unor organizații de lider, personalizate și, deci, meteorice (precum PRM, PDL, PPDD, PNG, PUNR), cât semne de imitație, optând, la rândul lor, pentru un discurs de factură populistă.

În opinia mea, este de așteptat ca acest lucru să se întâmple și pe viitor, pentru că agitarea propagandistică a fantasmelor etnonaționaliste, spre exemplu, cumulează încă voturi în spațiul românesc. Solidaritatea în jurul iluziilor create de variatele combinații discursive cu accente mitico-politice este, însă, una efemeră, caracterizând mai ales stările de criză. Partidele importante din România contemporană sunt, din acest punct de vedere, expuse pericolului ca, pe fondul deficitului ideologic pe care îl putem cu toții observa și care creează disoluție axiologică să contribuie la întreținerea unui mediu politic ce se constituie, încetul cu încetul, într-un creuzet al populismului.

Pe de altă parte, în cheie optimistă, perioada de „suspendare a politicului“ prin care România trece la nivelul actului de guvernare ar putea reprezenta, pentru aceleași partide, o bună oportunitate de a încerca o clarificare și, prin aceasta, o recalibrare ideologică. Ideologia – fie aceasta liberală, conservatoare ori social-democrată – poate funcționa, departe de a fi înțeleasă exclusiv drept „idee rea“, ca un ideal regulativ. E drept, ne trebuie nu doar politicieni, ci și ideologi (în sensul conferit termenului de cărturarul Adrian Marino) care să priceapă acest lucru.

Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU