Mă întorceam zilele trecute dintr-o călătorie și străbătând județul Harghita, din așa zisul „Ținut secuiesc“ am constatat cu satisfacție și bucurie că panourile cu denumirea localităților erau scrise și în limba „vlahilor“ , cu acele „rune“ ce le regăsim și pe tăblițele de la Tărtăria. Rune de peste 7.000 de ani despre care istoricii și specialiștii din marile universități anglo-americane afirmă că acestea constituie primul alfabet din istoria omenirii, precedând cu peste 2.000 de ani scrierea sumeriană.
Pe de o parte m-am bucurat, iar pe de alta m-am întristat. M-am bucurat de dragostea locuitorilor acestor locuri, locuitori dintre care mulți nu cunosc bine limba română modernă, dar știu, în schimb, să citească în primul alfabet „vlah“ născut în țara dacilor liberi. M-am mai bucurat și pentru faptul că înșiși ungurii ne demonstrează că pe aceste locuri, numite astăzi România, „vlahii“, adică strămoșii românilor, viețuiesc de peste șapte milenii. M-am întristat pentru că noi, românii nu învățăm acel alfabet care ne definește ca neam, un neam care a inventat prima scriere în lume. Și pentru că noi, românii, nu suntem animați de dragostea pentru această patrie cum sunt conaționalii noștri secui și unguri.
Poate că spusele mele vi se par o argumentație gratuită, neștiințifică. Iată dovezile, irefutabile, pe care le aduc istoricii în teoria lor privind alfabetul „runic“ al vlahilor. Cronicarul ungur Símon de Kéza în cronica „Gesta Hunnorum et Hungarorum“, scrisă în jurul anului 1283, afirmă, cu subiect și predicat: „De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii se zice că se foloseau de literele lor“. Afirmație susținută și în alte două scrieri medievale privind istoria secuilor: „Cronica lui Marcus“ (analizata de istoricul suedez Theodor Mommsen, laureat al premiului Nobel, în 1902, pentru „Istoria Romană“) și „Chronicon pictum vindobonense“ (Cronica pictată de la Viena) din 1358. „Cronica lui Marcus“ menționează că secuii ar fi un rest de populație hună, care s-a retras în munți, stabilindu-se alături de valahi. De la aceștia secuii au împrumutat alfabetul. Citatul e sugestiv: „Au rămas însă din huni trei mii de bărbați care, scăpați din bătălia Crumheldină printr-o pătrundere plină de groază, s-au îngrijit a se aduna în câmpia Chiglamezey. Care bărbați, deoarece se temeau de națiunile occidentale, ca nu cumva să-i atace pe neașteptate, au intrat în Erdeelw și s-au numit pe sine nu unguri, ci Zecul… totuși, după cum au vrut ungurii, nu și-au hotărât soarta în câmpia Pannoniei, ci cu valahii în munții din vecinătate“ (Cronica lui Marcus).
Am scris aceste rânduri animat de bucuria văzând respectul populației secuiești, ca parte importantă a poporului maghiar, față de valorile culturii românești. Faptul că ei și le asumă, cum ungurii au adoptat și pe românii Matei Corvin din Hunedoara, Bela Bartok din Sânnicolaul Mare, slovacul Kossuth Lajos, sârbul Petrovici Alexandru (Petőfi Sándor) etc.
C.H. ALUPULUI RUS