Mai zile trecute mă aflam la Librăria „Cetatea Doamnei“. Cumpăram un ziar, „Ceahlăul“. Deodată intră în librărie o fetiță, o elevă. Să fi fost într-a III-a sau a IV-a. A solicitat o carte. Mi-am zis pentru mine: Uite, mai sunt cititori de cărți. Viitorul ne este asigurat.
Din discuția vânzătoarei cu fetița și, apoi, cu mama ei care rămăsese în ușa de la intrare în librărie, aveam să aflu că este vorba despre altceva și am rămas dezamăgit. Fetița solicitase o carte școlară. Nu m-am interesat ce carte, dar nu contează care era. Ce se întâmplase? Eleva pierduse cartea respectivă, care trebuie returnată școlii pentru a fi retransmisă altui elev ce vine din urmă. Mama fetiței mi-a spus că a semnat pentru cărțile primite la începutul anului școlar și trebuie să le dea înapoi la sfârșitul aceluiași an școlar, iar fetița a pierdut o carte. La nedumerirea mea, și fiind intrigat de acest fapt, mi-a răspuns și vânzătoarea, spunându-mi că și ea are un copil școlar, în clasa a III-a, și aceasta înseamnă gratuitatea manualelor școlare. Supărător este și faptul că învățătoarea sau învățătorul, ce o fi și cine o fi, vrea carte neapărat, a pus părinți pe drum, a creat o stare de stres copilului, deși se putea percepe în bani prețul cărții și conflictul era rezolvat civilizat. Dar, de pe vremea când eram și eu slujitor al școlii, diriginte, știu că la începutul anului școlar îi așteptam pe elevi cu cărțile pe bănci și nu puneam pe nimeni să semneze. La sfârșitul anului se predau cărțile și se alegeau cele bine păstrate. Dar nu ceream niciodată să-mi aducă o carte pe care, din diferite motive, un elev nu o mai avea.
Așa se făcea pe vremea lui Ceaușescu, cărțile erau cadou din partea statului. Și din codul manierelor elegante știu: Cadoul nu se returnează, oricât de insignifiantă ar fi valoarea lui. Dar să-l lăsăm pe dictator în pace, cu toate belelele lui. De asemenea, să nu ne mai amintim de codul manierelor elegante, căci a devenit desuet și să ne ocupăm de returnarea manualelor școlare în aceste zile. Chestiunea prezinta câteva aspecte iraționale.
Manuale sunt alternative, avem mai mulți deștepți ca în trecut, care fac cărți școlare. Profesorul, învățătorul este liber să folosească manualul preferat, manual care va fi impus elevilor. Ce se întâmplă dacă învățătorul B de la clasa a IV-a ics, să zicem, preferă un alt manual decât cel pe care l-a preferat învățătorul A de la clasa a IV-a anterioară? Școala, inspectoratul îi impune manualul.
O altă problemă. În clasa care vine sunt mai mulți elevi, sau unele manuale au file rupte, nu mai pot fi folosite. Deci, școala va cumpăra un număr de manuale noi. Cui vor fi date acestea? Ce principiu se aplică? Se vor naște nemulțumiri. Elevii cunosc multe nedreptăți în școală. La ce mai trebuie una în plus?
Și o problemă de sănătate. Manualele vechi sunt purtătoare de microbi. Răspunde cineva de unele boli de piele sau de altă natură pe care le contactează unii copii?
Și una de educație mai profundă: atașarea copiilor de manualele pe care le folosesc. Peste ani, fiind părinți sau bunici, le vor arăta copiilor cărțile pe care au învățat. Sunt momente de educație aleasă pe care nu o poate da nici o școală. Dar să ne închipuim că unii elevi de azi vor deveni oamenii de știință, de cultură de mâine. Într-un muzeu al amintirilor cărțile școlare valorează imens, iar dascălul intransigent de azi are următoare șansă: Să fie ori Domnul Trandafir, ori Domnul Vucea.
Și revin la titlul articolului: Cadourile nu se înapoiază!
Emil BUCUREȘTEANU