Bunicuţa care a trăit din jucării făcute manual

* Elena Akinfin are acum 73 de ani şi locuieşte la Centrul Pietricica

* Bătrâna şi-a pierdut bărbatul şi fiul, iar apoi a plecat din casa fiicei ca să nu deranjeze

Elena Akinfin are 83 de ani şi trăieşte de 12 ani la căminul de bătrâni. După o viaţă de muncă, şi-a găsit în sfârşit tihna mult dorită, ritmul ei propriu şi liniştea îndelung aşteptată. Bunicuţa, cum îi spun colegii ei de la Centrul Social „Pietricica” din Piatra Neamţ, este îndrăgită pentru blândeţea ei şi pentru bun simţ pe care-l manifestă, pentru vorba bună pe care o are pregătită pentru fiecare. Viaţa i-a hărăzit numeroase încercări, pe care numai un caracter puternic şi un om cu dragoste de Dumnezeu le trece cu demnitate.

„M-am născut pe 1 ianuarie 1930 la Roman, am urmat şcoala elementară şi după ce am terminat şcoala m-am angajat la Fabrica de lemn şi mobilă care aparţinea de PAL Piatra Neamţ. Acolo am lucrat toată viaţa, ca lustruitoare de mobilă. La 17 ani m-am măritat, că aşa era pe-atunci, am crescut doi copii, o fată şi un băiat. Dar, băiatul mi-a murit primul. Era angajat la Ţevi Roman şi, cu câţiva ani înainte de a ieşi la pensie, a avut o supărare mare, a suferit o comoţie cerebrală şi după un an şi ceva s-a dus. Avea 49 de ani, au rămas soţia şi copilul, un băiat care acum e şi el însurat, la casa lui”, îşi aminteşte bunicuţa.

* Şi-a îngrijit 20 de ani soţul paralizat

Aşa a început şirul necazurilor pentru femeia desprinsă, parcă, din poezia lui Goga. În timp ce îşi ia un răgaz pentru a-şi ascunde lacrima strânsă în colţul ochilor, Elena Akinfin îşi netezeşte părul de sub batic, îl aşează, domol, la locul lui şi la final îşi adună mâinile în poală. „Sunt văduvă de mai bine de 20 de ani. Înainte de a muri, soţul meu s-a îmbolnăvit. Era şef de şantier şi muncea toată ziua, mai rămânea cu băieţii, aşa erau vremurile. La 38 de ani a paralizat şi a trăit aşa aproape 20 de ani. Tare m-am mai chinuit! Mă duceam la serviciu, veneam acasă şi făceam tot ce era de făcut, mâncare, îngrijeam de copii, curăţenie, îngrijeam de el, singură – singurică! Copiii erau la şcoală, eu trebuia să mă ocup singură de toată casa”. Oftează, din nou, cu bărbia tremurândă şi ochii spre amintirile încă vii. Dar nu se lamentează, nici nu aruncă privirea încruntată în sus, ci îşi frământă, doar, mâinile, de parcă şi-ar reproşa că nu a făcut mai mult, la timpul potrivit. „Soţul meu a fost un om bun, cât a trăit. Dar era o fire mai nervoasă, se consuma şi nu spunea. A murit şi el, ca şi fiul nostru, cu câţiva ani înainte de a ieşi la pensie şi abia după aia m-am putut şi eu linişti”.

* „Uneori, vindeam jucăriile înainte de a ajunge la piaţă”

Câtva timp după ce a rămas singură, Elena Akinfin a încercat să se descurce aşa, cu noua postură, de femeie văduvă. Nu i-a fost uşor, pentru că pe lângă singurătate, trebuia să înveţe să se descurce cu pensia mică. „Abia mă ajungeam cu banii, după ce luam pensia mă duceam întâi şi achitam tot ce era la lumină, la întreţinere, unde mai aveam de dat şi ţin minte ca acum, îmi mai rămâneau 80 de lei. Ce să faci cu banii ăştia o lună de zile? Am început să fac diverse obiecte şi să mă duc să le vând, mai câştigam un ban de pâine. Făceam tot felul de jucării, mai mult, din resturile textile pe care le aveam acasă, confecţionam iepuraşi, ursuleţi, tot felul de animăluţe, şi mă duceam la Piaţa Mare şi le vindeam. Ani de zile m-am descurcat cu ce vindeam în zilele când mai aveam un pic până veneau banii de pensie. Ajunsesem cunoscută, aveam câteva femei care ştiau zilele când vin cu jucării şi mă aşteptau la pod, cumpărau tot ce aveam, nici nu mai ajungeam cu ele la piaţă. Şi aici, la centru, am făcut multe lucruşoare şi le-am dat cadou, pe toate le-am dăruit, pentru că de când sunt aici, nu am mai avut nevoie de nimic în plus, am tot ce-mi trebuie aici”.

* Hrănirea pisicuţelor – una din plăcerile vârstei

Ajunsă aici, discuţia a atins o altă zonă sensibilă din viaţa ei. După ce şi-a vândut casa, bunicuţa a stat o vreme la fiica ei, dar mereu a avut impresia că deranjează, chiar dacă ginerele ei nu i-a reproşat niciodată nimic. „Este un om bine crescut şi nu mi-a spus o dată o vorbă grea sau ceva să-mi reproşeze. Eu îi ajutam cu treburile în casă, ne înţelegeam, dar am simţit că sunt în plus şi, în afară de asta, era greu, atâţia oameni într-un apartament cu două camere. Şi atunci l-am întrebat pe Dumnezeu unde să mă duc eu să locuiesc, să nu încurc pe nimeni?! Şi Domnul m-a îndrumat şi mi-a deschis uşile căminului de bătrâni, unde stau de 12 ani, şi-i mulţumesc că m- adus aici. Îmi place să fiu prietenă cu toată lumea, dar cea mai bună prietenă a mea este colega mea de cameră, în rest nu vreau să deranjez pe nimeni. Sunt oameni extraordinari aici, mă simt minunat, suntem foarte bine îngrijiţi şi mie nici nu-mi trebuie nimic altceva”.

Ba, ar mai fi ceva. Animalele cu ochi mari pe care le caută mereu, cu privirea, prin iarba din curte. „Îmi plac tare mult pisicuţele şi sunt câteva pe aici, pe care îmi place să le hrănesc şi să împart cu ele din ce am şi eu. Le chem, le dau să mănânce şi le alint, iar ele se gudură pe lângă mine şi miaună de plăcere. Îmi plac pisicile, pentru că sunt nişte fiinţe libere şi drăgălaşe”, dezvăluie bunicuţa din secretele ei. Apoi îşi aranjează baticul, ochelarii şi îşi netezeşte fusta pentru o ultimă poză, sub icoana Maicii Domnului din sala de şedinţe.

Elena Akinfin a îndurat multe, dar nu şi-a pierdut nici zâmbetul, nici seninătatea, iar faţa ei radiază o blândeţe înţeleaptă, acel tip de blândeţe pe care omul îl are numai dacă se lasa deplin în grija lui Dumnezeu.

Cristina IORDACHE