Doi dintre cei mai experiemntaţi alpinişti pietreni, Ionuţ Ştefănescu şi Ciprian Chelariu, au început de astăzi ascensiunea spre vârful Aconcagua, cel mai înalt vârf din emisfera sudică, 6962 metri, şi considerat cel mai mic optmiar. Temerarii pietreni au plecat încă de marţi cu avionul de la Bucureşti pe ruta Paris – Buenos Aires, au mers 600 de km, aproximativ opt ore, cu autocarul până la Mendoza. La Mendoza au obţinut permisele pentru accesul în parcul naţional şi pentru a ajunge în vârf, care costă 700 de dolari de persoană, după care au început ascensiunea către tabăra de bază, iar de acolo, timp de două săptămâni, vor urca către taberele superioare, de unde vor încerca să escaladeze vârful Berlin, 6500 de metri. Va urma apoi ziua cea mai importantă, atingerea vârfului de 6962 metri. Ionuţ şi Ciprian s-au pregătit foarte bine pentru această expediţie şi au plecat încrezători spre Argentina. După ce s-a documentat foarte bine despre ceea ce înseamnă Aconcagua, Ionuţ Ştefănescu consideră că vârful sudamerican este unul interesant dar şi dificil, în primul rând datorită condiţiilor meteorologice foarte dificile.
Rep: Ionuţ Ştefănescu, o nouă provocare pentru tine şi pentru colegul tău, vârful Aconcagua, ce spune la prima vedere acest vârf?
I.Ş: Vârful Aconcagua, 6962 metri, este cel mai înalt vârf din America de Sud, din cele două Americi, şi cel mai înalt vârf din toată emisfera sudică. De asemenea este cel mai înalt vârf din afara lanţului himalayan. E un vârf foarte frumos, interesant, are şi condiţii grele, dar răsplăteşte pe cel care ajunge acolo cu nişte privelişti de vis şi cu nişte trăiri care sunt greu de descris în cuvinte. Ştim că nu o să fie foarte uşor, am aflat că în această perioadă sunt minus 20 de grade, temperatura ajunge şi la minus 35, un vânt care ajunge şi la 110 km la oră. Acestea ar fi impedimentele care pot sta în calea noastră. Ne-am pregătit foarte bine, avem echipamentul necesar, sperăm să ne reziste corturile la vârf şi să prindem o fereastră de timp bună pentru zilele de vârf şi sperăm să facem paşii corecţi pentru aclimatizare, pentru a ajunge în taberele avansate în deplinătatea forţelor.
Rep: Este un vârf pe care nu ai mai ajuns niciodată, poate fi un dezavantaj pentru tine, sau pregătirea fizică şi teoretică este de ajuns?
I.Ş: Experienţele sunt foarte bune, ele se pun acolo la tolba personală şi sunt foarte foarte importante mai ales atunci când îţi este greu. Când îţi este greu recurgi la experienţă, ştii că poţi să treci un pasaj dificil sau poţi să treci peste o anumită condiţie meteo mai nefavorabilă. Tot din experienţă ştii când nu poţi să treci peste un pasaj dificil sau simţi că mai bine te retragi pentru că e mai în siguranţă aşa, decât să insişti. Da, este prima dată când mergem în America şi sunt convins că experienţa este una nouă. Dacă în Himalaya vântul bate din oceanul Indian şi aduce oxigen, aici vântul bate din deşertul Atacama, e un vânt uscat care sablează, mumifică omul, dar o să fie ceva interesant.
Rep: Sunteţi doar doi, este mai grea o astfel de ascensiune?
I.Ş: Având în vedere că am fost împreună cu Ciprian atât în Himalaya, pe Lobuche Peak, iar astă vară am fost în Africa, echipa noastră este una solidă, ne cunoaştem foarte bine, ştim plusurile şi minusurile fiecăruia, ştim care sunt atuurile noastre. O echipă mică se gestionează mai uşor, e mai uşor de stabilit etapele, de luat hotărâri, practic e o echipă cu mobilitate mai mare. O echipă cu un număr mai mare de participanţi este mai puţin mobilă, mai dificil de mutat dintr-o tabără în alta, de luat o decizie rapidă. Eu şi cu Ciprian ne-am pregătit foarte foarte temeinic în vederea acestei expediţii şi sper că o să avem mobilitatea, elanul şi entuziasmul necesar pentru a ajunge pe vârf. Din acest punt de vedere cred că e un câştig că nu suntem foarte mulţi.
Rep: Sunt aproximativ două luni şi jumătate de la ultima expediţie, cea din Himalaya, nu este cam puţin timp pentru o nou ascensiune importantă?
I.Ş: În prima luna am fost foarte obosit când am venit acasă, dar deja după două săptămâni am început antrenamentele de refacere. Refacerea a durat aproximativ o lună, relativ mult, după care am trecut la antrenamentele pe plus, pe creştere. Eu zic că stăm bine şi experienţa din Himalaya nu poate fi decât una pozitivă, am stat la 6000 de metri trei nopţi, la 5600 iarăşi vreo trei nopţi, în tabăra de bază, la 4600 am stat aproape trei săptămâni, cred că şi aceste aspecte constituie până la urmă un atu.
Rep: Sunt mulţi alpinişti români care au ajuns pe Aconcagua?
I.Ş: Da, sunt mulţi. Eu urmăresc cu mare interes ce se întâmplă inclusiv în perioada asta pe vârf. Au ajuns şi anul acesta nişte alpinişti români, în ianuarie, pe vârf. Acum e rândul nostru să vedem dacă am intuit bine fereastra asta de timp sau nu.
Rep: De ce acum ascensiunea, e clima mai propice?
I.Ş: La noi este iarnă, la ei este vară. E o vară unde la şapte mii fără vreo 30 de metri sunt vânturi de 110 km la oră sau mai mult, sunt minus 35 de grade, condiţiile sunt mult mai aspre. Această perioadă este singura fereastră în care alpiniştii încearcă să ajungă pe vârf. Nici această perioadă, începutul lui ianuarie şi finele lui februarie nu este una cu soare, sunt şi acum furtuni, destul de dese, schimbările climatice sunt foarte frecvente pe Aconcagua şi ele îţi pot pune în pericol expediţia. Dacă te prinde o furtună pe munte este foarte greu să revii la tabăra de unde ai plecat, iar dacă eşti mai jos, accesul este absolut imposibil, nu se poate urca, nu se vede nimic, vântul aruncă pe sus orice cort, om sau bagaje şi este extraordinar de rece, de frig.
Rep: Aveţi echipamentul, să înţeleg, adecvat, este unul costisitor şi cât costă această expediţie?
I.Ş: Echipamentul este acelaşi cu cel al expediţiilor din Himalaya, când vorbim de vârfurile de peste 8000 de metri. Aconcagua este cel mai mic optmiar, dar ca şi condiţii de frig şi de vânt este similar cu fraţii lui mai mari de peste 8000 de metri din Himalaya. Este un vârf care trebuie încercat pentru cei care au pretenţii şi doresc să meargă mai sus. Da, avem echipamentul necesar, l-am achiziţionat uşor uşor din timp, este extrem de scump, numai bocancii de vârf se apropie de 1000 de euro, este numai aspect al echipamentului, nu vorbim de corturile care sunt făcute să reziste la temperaturile şi vânturile de acolo, şi celelalte haine şi echipamentul necesar. Totul trebuie să fie adaptat pentru aceste condiţii, temperaturi foarte scăzute şi vânt foarte puternic. Expediţia noastră, exceptând echipamentul, costă 5000 de euro, bani pe care eu personal îi strâng foarte greu şi mulţumesc sponsorilor care m-au ajutat şi mi-au finanţat această expediţie, au avut încredere în mine, în special firmei Izotec, dar şi celorlalţi. Sper să fie în continuare alături de mine şi eu sper să fac o figură bună.
Rep: Care este programul după ce ajungeţi în parcul naţional de la Mendoza?
I.Ş: Vom pleca spre tabăra de bază şi, în aproximativ două săptămâni vom ajunge în taberele superioare, ultima tabără, de unde încercăm vârful, se numeşte Berlin, 6500 de metri şi de acolo e doar ziua de vârf de unde foarte mulţi se întorc. În expediţia asta a noastră o să mă reântâlnesc cu un alpinist din Tg. Mureş cu care am fost împreună în Kazbek, în Caucaz, şi care a mai încercat acum doi ani vârful şi s-a întors chiar de aici de la 6500 de metri, deşi era foarte bine antrenat dar condiţiile meteo nu i-au permis pasul final spre vârf.
