Cazul Bărbulescu împotriva României și alte spețe CEDO
În urma unei plângeri formulate în 2008 de către un angajat al unei societăți private, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în favoarea angajatorului. Bogdan Mihai Bărbulescu, reclamantul, a considerat că i-a fost încălcat dreptul la viața privată și i-a fost violată corespondența de către angajator prin monitorizarea contului profesional de Yahoo Messenger. Deși reclamantul a negat folosirea acestui cont în scopuri personale, angajatorul a dovedit contrariul, prezentând în instanță 45 de pagini cu mesaje către logodnica și fratele angajatului, pe subiecte cu caracter personal. Prin hotărârea din 12 ianuarie 2016, Curtea a concluzionat că nu au fost încălcate dispozițiile art. 8 din Convenție referitor la viața privată și la corespondență, având în vedere că angajatorul a monitorizat un cont de Yahoo Messenger creat exclusiv în scop profesional, abaterea angajatului constând în folosirea acestuia pentru conversații private.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a dat, într-un caz similar, o decizie împotriva statului britanic, prin care acesta a fost condamnat la plata unor daune morale reclamantului. Este vorba despre Lynette Copland, o angajată a unui colegiu din Țara Galilor, finanțat din bani publici, care a dat în judecată Guvernul Marii Britanii pentru că i-au fost monitorizate convorbirile telefonice, conversațiile prin e-mail și navigarea pe internet timp de mai multe luni, fără a exista o stipulare în acest sens în regulamentul intern al instituției. Curtea a condamnat statul britanic pentru încălcarea dispozițiilor art. 8, considerând respectivele conversații la locul de muncă, atât telefonice, cât și prin poșta electronică, parte din viața privată a angajatei, în lipsa unei avertizări în acest sens din partea angajatorului.
Art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este înțeles de Curte în sensul că viața privată cuprinde și dreptul de a relaționa cu alte persoane, și dreptul la identitate și dezvoltare personală, după cum a fost reținut și în cazul Fernández Martínes contra Spaniei, hotărât în 2014.
Dreptul la viața privată, reglementări interne și internaționale
Constituția României prevede clar, în art. 26, faptul că respectarea și ocrotirea vieții intime, familiale și private este o obligație a autorităților publice, iar persoana fizică are libertatea de a dispune de ea însăși, dar fără a aduce atingere drepturilor și libertăților celorlalți, regulilor morale sau ordinii publice. Art. 28 din legea fundamentală a țării interzice violarea oricăror mijloace legale de comunicare, incluzând scrisori, telegrame, poștă, conversații telefonice. Violarea secretului corespondenței este pedepsită de Noul Cod penal prin art. 302, care interzice atât deschiderea oricăror corespondențe și divulgarea conținutului, cât și interceptarea convorbirilor prin telefon sau orice alt mijloc electronic de comunicații. Conform codului, încălcarea acestor dispoziții se pedepsește cu amendă sau închisoare, care poate fi de la 3 luni până la 3 ani.
În ceea ce privește legislația internațională, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la art. 8, dreptul oricărei persoane la a-i fi respectate viața privată și corespondența, încălcarea acestuia fiind admisă într-o societate democratică doar în anumite situații prevăzute de lege, și anume: siguranța națională și publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și libertăților celorlalte persoane.
Obligațiile legale ale angajatorului versus drepturile angajatului
Art. 40 din Codul muncii prevede principalele obligații ale angajatorului, cele referitoare la dreptul la viața privată a angajatului fiind respectarea drepturilor prevăzute de lege, de contractul colectiv sau individual de muncă și asigurarea confidențialității datelor cu caracter personal ale salariaților. De asemenea, angajatorul este obligat să informeze angajatul asupra condițiilor de muncă, iar posibilitatea monitorizării trebuie stipulată în mod explicit și adusă la cunoștința angajatului prin contractul de muncă, o anexă a acestuia sau prin regulamentul de ordine interioară.
Legea nr. 677/2001 prevede detaliat cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, art. 3 conținând definiții complete în acest sens. Prin art. 5 este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal fără „consimțământul în mod expres și neechivoc“ al persoanei vizate, fiind enumerate și cazurile legale care fac excepție de la această regulă.
În cazul în care sunt încălcare aceste dispoziții, persoana prejudiciată se poate adresa justiției, conform prevederilor art. 18. În astfel de situații sunt foarte utile alte două reglementări din legislația europeană: Convenția pentru protecția persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal – Strasbourg, 1981, respectiv Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libertatea circulației acestor date.
Maia Cristina MOROȘANU