Cu un impact simbolic celui pe care l-au avut atentatele la adresa SUA din septembrie 2001, ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută la Paris aduce în atenţia publicului european importanţa problemei securităţii, căreia i se aşează în faţă dilemele şi provocările cărora trebuie să le răspundă una dintre valorile fundamentale ale civilizaţiei occidentale: libertatea. O lume globalizată, cum e cea contemporană, are, în chip neîndoios, multiple beneficii. Pe de altă parte, o astfel de lume tinde să devină una mai puţin sigură, în condiţiile în care fenomenul terorist a luat o amploare de neidentificat înainte. După 2001, chestiunea securităţii, prin raportare la pericolul reprezentat de radicalismul musulman, constituie, cel puţin formal, punctul principal pe agenda liderilor occidentali. În ţările confruntate la modul foarte serios cu acest pericol, adică SUA şi Marea Britanie, politicile de securitate constituie obiective publice care se regăsesc şi în politica externă, inclusiv prin trimiterea de trupe în zona focarelor de extremism islamic. Statele europene au arătat solidaritate, dar par să fi fost mult mai puţin implicate în gestionarea problemei securităţii, cel puţin până în prezent. Atitudinea pare să fi fost, din 2001 încoace, una de genul: „Ne pare rău de ceea ce s-a întâmplat la New York / Londra, dar bine că nu s-a întâmplat la noi acasă”. Câtă vreme terorismul a lovit peste ocean ori peste Canalul Mânecii, deci, cumva, „în afara Europei”, liderii europeni şi-au manifestat solidaritatea cu victimele şi aderenţa la lupta împotriva terorismului, fără însă a părea că sunt pregătiţi să ia în serios posibilitatea ca această ameninţare să devină o realitate și la ei acasă.
Din nefericire, actul dement de la Paris, atentatul la adresa redacţiei gazetei satirice „Charlie Hebdo” şi tot ceea ce a fost legat de acesta a demonstrat nu doar existenţa unor „breşe de securitate”, aşa cum înşişi oficialii francezi au recunoscut, ci şi faptul că există o anumită incapacitate de a răspunde în timp real ameninţărilor teroriste. Cum spuneam, una dintre valorile fundamentale ale lumii occidentale este libertatea. În virtutea acestei valori și suprapunându-se contextului postcolonial şi, apoi, războiului din Algeria, autorităţile franceze au permis magrebienilor, algerienilor, dar şi altor oameni proveniţi din state islamice să devină cetăţeni ai Hexagonului. Sigur, majoritatea lor covârşitoare sunt cetăţeni responsabili şi înţeleg că manifestarea opţiunii lor religioase este un aspect care trebuie să ţină de viaţa privată. Nu poate însă fi trecut cu vederea că cei doi fraţi care au atacat şi ucis jurnaliştii de la „Charlie Hebdo”, pentru „vina” de a fi publicat caricaturi la adresa „profetului”, erau cetăţeni francezi get-beget, născuţi şi crescuţi parizieni, deşi adepţi ai religiei islamice. După cum nu poate fi trecut cu vederea faptul că şi în alte ţări europene sau care, deşi nu sunt europene, îmbrăţişează valorile civilizaţiei occidentale – precum Australia – există cetăţeni care se raliază obiectivelor ucigaşe ale grupărilor teroriste islamice. Întrebarea este, deci, până unde poate merge libertatea, astăzi, când, în virtutea drepturilor individuale, este pusă sub semnul întrebării securitatea statelor europene? Analizele făcute de jurnaliştii francezi, ca şi ancheta desfăşurată de autorităţi, au relevat deja faptul că atentatorii de la Paris erau în vizor pentru relaţiile lor cu grupările radical-islamice; cu toate acestea, nu a fost pusă în joc capacitatea de a previziona că ei vor recurge, în cele din urmă, la crimă.
În mod evident, fără a renunţa la libertate, statele europene trebuie să ia în serios problema securităţii. Există, acum, pericolul „efectului de imitaţie”, pericolul ca astfel de atentate să aibă loc şi în alte oraşe importante ale Europei (deja, în noaptea de sâmbătă spre duminică a fost incendiată Redacţia unui ziar din Germania, care, de asemenea, a publicat caricaturi considerate „ofensatoare” de către radicalii islamici). Problema securităţii nu trebuie să anuleze valoarea libertăţii, însă ea trebuie să devină, acum, o prioritate.
Dan Misăilă
