Experiențele politice ale statelor aflate în proces de democratizare, precum România, ca și cele specifice statelor cu democrații de tradiție au permis teoreticienilor ca, în timp, să formuleze variate perspective relative la nou-intrații în funcții de importanță în actul guvernării. În aceeași măsură, teoreticienii au luat în vizor și ceea ce se întâmplă, de regulă, în cazul celor care se situează, urmare a alegerilor democratice, în opoziție. Și de o parte, și de alta, există – după cum se acceptă deja în câmpul științei politice – așteptări și strategii electorale. Pe de o parte, așteptările sunt mari cu privire la cei care ajung, drept consecință a votului, în funcție de conducere. Pe de altă parte, strategiile de reformare, de regândire, de reconfigurare organizațională ar trebui să reprezinte interesul principal al celor care, dat fiind exercițiul cetățenesc și politic al aceluiași vot, sunt declarați „pierzători”.
În aparență, avem o astfel de situație în România, o situație rezultată în urma votului exercitat de cetățenii români în contextul alegerilor prezidențiale de pe 16 noiembrie. Spun că „în aparență”. Real, lucrurile stau chiar așa? Paradoxal, aș spune că nu, iar motivul este următorul: desigur că avem un „new entry” în zona prezidențială, în persoana președintelui ales, Klaus Iohannis, față de care există așteptări foarte mari, fapt exprimat și prin încrederea pe care românii i-o acordă chiar dacă încă nu și-a preluat mandatul (se va întâmpla, cum a fost, de altfel, anunțat, pe 21 decembrie), o încrederea situată, potrivit ultimelor sondaje, în jurul a 60 de procente; avem, pe de altă parte, cum e și normal într-o competiție reală, un „pierzător”, în persoana lui Victor Ponta, dar care este, totuși, premierul în funcție și „posesorul” unei majorități parlamentare care, cel puțin în acest moment, nu-i oferă decât garanții. Nu avem de-a face, așadar, cu o situație „clasică”.
În cazul președintelui ales, așa cum oricine poate sesiza, așteptările sunt mari: o altfel de politică, continuarea luptei anticorupție, progresul procesului de democratizare și susținerea prinicpiilor statului de drept, dezvoltare economică și prezență activă în politica externă, context ce asimilează, explicit ori implicit, problema Republicii Moldova. Va reuși Iohannis să răspundă pozitiv acestor așteptări? Răspunsul la această întrebare depinde, înclin să cred, de mai mulți factori: susținerea de care se va bucura din partea alianței dintre PNL și PDL pe parcursul întregului mandat (nu doar la început!), maniera în care va fi consiliat (și, din această perspectivă, evident, foarte important este ce consilier își va alege ori va desemna), precum și prestația internațională pe care o va avea (plecând, trebuie să recunoaștem, de la niște premise excelente, dacă e să luăm în calcul modul în care nu doar presa, ci și liderii politici occidentali s-au raportat la rezultatul ultimelor alegeri prezidențiale din România). Aș spune, deci, că președintele ales merită perioada de grație a așteptărilor din partea populației, dublată de încrederea ce i se acordă, dar că, în același timp, va trebui să treacă foarte repede la treabă. „Fapte, nu vorbărie” trebuie să devină un principiu, tocmai pentru a nu rămâne doar un slogan electoral.
În cazul premierului Victor Ponta, va fi vorba, și în perioada următoare, mai mult de strategii decât de așteptări. O linie principală a acestor strategii va fi problema guvernării: în pofida declarațiilor, actuala opoziție nu se va îngrămădi să guverneze România pe timp de iarnă, așa încât va fi așteptat „la cotitură”, taman în primăvară. Din același punct de vedere, Victor Ponta trebuie să calculeze foarte atent cum anume va face față promisiunilor electorale și costurilor pe care le-a implicat campania, dacaă tot a utilizat, în acest sens, bugetul de stat. Faptul că românii vor plăti factura pomenilor electorale nu poate fi unul liniștitor pentru un premier care tocmai a pierdut alegerile prezidențiale. O altă linie a strategiei pe care e obligat să o aibă în atenție Victor Ponta este cea legată de partid: PSD rămâne, după 25 de ani de tranziție, un partid nereformat și care pare incapabil să treacă pragul încremenirii în proiectul lăsat moștenire de Ion Iliescu. Recentele excluderi par a fi, însă, mai curând, rezultatele unor reacții avute la nervi, decât jaloanele unei strategii care i-ar asigura susținerea partidistă.
Dacă Iohannis se află în postura celui care, câștigând prezidențialele, poate câștiga România și pe viitor, Victor Ponta este în situația limită de a încerca să-și mențină atât poziția de premier, cât și pe aceea de lider al celui mai mare partid din România. Jocul rămâne, în continuare, „desenat” pe conturul principiului „totul sau nimic”. Important mi se pare, însă, ca la mijloc să existe, indiferent de rezultat, un profit pentru societatea românească, dincolo de vremelnicii ei deținători de funcții.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru