Munca e pentru tractoare – episod de vacanţă
Ţâşneşte apa din pământ aşa, pe nepusă masă şi toată lumea de pe stradă se strânge la locul “evenimentului” şi îşi dă cu părerea. E un bun prilej de socializare că iată, la vremurile pe care le trăim, cu atâta stres, nu se mai adună lumea ca altă dată seara, pe la porţi. Acum noroc de o nuntă, de o înmormântare, ca să nu mai vorbim de o conductă spartă, o adevărată binecuvântare pentru schimbul de impresii despre ultima pereche de papuci de plastic, purtată cu mândrie de vecina de la colţ. “Lasă bre, că pe strada noastră, unde se sparge conducta când nici nu te gândeşti, îs numa buni. Îi speli când ajungi acasă şi-s ca noi!”.
După o şedinţă la care ordinea de zi cuprinde un singur punct “ce facem???”, concluzia e asumată unanim: sunăm la deranjamente. Nici nu contează în care colţ al judeţului sau al ţării se “rotunjeşte” perfid gaura din conductă, muncitorii vor proceda la fel, de parcă ar fi născuţi de aceeaşi mamă. Veşnic sunt plecaţi la alte “urgenţe”, iar după ce, în sfârşit, sunt “disponibili” – chestiune de noroc, pentru că intervalul poate fi cuprins între câteva zile şi câteva săptămâni – se mobilizează de parcă cheful lor de muncă s-ar afla într-o eternă vacanţă.
De obicei, echipa de şoc e numeroasă ( 8 sau 9 meseriaşi pătrunşi de importanţa misiunii) şi deschinde cu zgomot, utilaje, larmă “Uăi, dă oleacă mai la stânga, că mă bagi în glod!”. După care, trupa se reuneşte în jurul “artezienei” şi examinează atent locul faptei. După o consultare “pluridisciplinară”, cel mai respectat din echipă – de obicei un nene cu burtă, care se scarpină filozofic sub şapcă – decide scurt: aici trebuie săpat. Şi în secunda următoare, cupa utilajului muşcă fără milă din pământ. Dacă apa ţâşneşte pe o stradă asfaltată, primul care intră în scenă e meseriaşul cu pikamerul, un tip greu de oprit. Un gard betonat, o bordură sau o temelie sunt fleacuri pentru el. Îşi va face treaba, conştiincios ca un ceasoric fixat să dea alarma. Urmează plictiseala, năclăită de sudoare. Excavatorul sapă. Restul lumii aşteaptă. Unul mai curajos bate la uşa firmei din apropiere sau la a unui vecin care pare mai cumsecade: “o băncuţă de lemn n-aveţi, că ne lasă şi pe noi picioarele”. Altul face inventarul dotărilor: avem excavator, avem lopeţi, avem pikamer, avem chei. Bă Giculeeeeeee! Da’ numa’ o pereche de cizme ai luat?”. Şi încep “cercetările”. “Cum aşa o firmă mare şi nu aveţi nişte cizme?”. Da chiar aşa, mai contează că firma distribuie papetărie şi hârtie de scris? N-are cizme de cauciuc, nu există!
Între timp, groapa se cască, generos, sub cupa excavatorului. “Na, că nu-I aicea! Ţi-am spus eu că mai încolo trebuia!”. Dispozitivul se retrage, urmează o nouă rundă de consultări şi, evident, o nouă groapă. Şi asta cu ghinion. Alte strigăte, alte păreri. “Un metru, doi mai în faţă”. În fine, a treia groapă e pe “poziţie”. Excavatorul le uneşte pe ultimele două “ca să încapă omul, cum vrei să intre acolo?”. Omul se uită fix spre singura pereche de cizme de cauciuc, de parcă ar presimţi că pe el va pica ghinionul. Şeful cu burtă se întoarce şi-I dă comanda ferm. Omul se încalţă şi coboară în groapa. Apa îi trece de genunchi şi de cizme, dar dacă tot s-a udat rezolvă el, să nu se mai bage şi alţii. Ceilalţi stau pe margine, rezemaţi în cozile lopeţilor: “Da hai, uăi, odată că ne prinde noaptea!”. Şi “uăi” corespunde aşteptărilor şi se agită, într-un amestec mocirlos de apă cu pământ şi cu propria-i sudoare. Se aude un strigăt victorios: “Dă drumul la apă!”. Nu mai ţâneşte de nicăieri. Avarie rezolvată! Muncitorii harnici strâng sculele, se urcă în maşină. Alergând prin noroiul de pe drum, un om din capătul străzii întreabă gâtuit dacă rămâne aşa mormanul de pământ în mijlocul drumului că el nu poate ieşi cu maşina. “Groapa? O astupăm mâine, că am terminat programul. Mergi şi matale pe jos, mai faci mişcare!”.
A doua zi, pe la 10, că “ a fost o urgenţă”, echipa se întoarce la locul intervenţiei. Cu excavator, cu şef, cu “uăi” în dotare. Surpriză! Groapa are apă. “S-o mai adunat pe noapte, că era infiltrată în pământ, da’ mai bine să verificăm. Bă Giculeee, da’ numa’ o pereche de cizme ai luat?”.
Cristina MIRCEA