*În unele zile, şoferii care tranzitează vama moldovenească trebuie să aştepte chiar şi o oră *Vameşii plictisiţi te pasează de la unii la alţii, precum o minge de ping-pong, fără explicaţii concrete despre taxele care trebuie achitate
Duminică, 13 aprilie 2014, ora 11. Frontiera Sculeni, de la Serviciul Vamal al Republicii Moldova. Tocmai trecusem de vameşii români, care amabili ne-au cerut actele, iar apoi ne-au verificat maşina şi bagajele. Au mulţumit şi ne-au urat drum-bun. Eram obosit după un drum relativ lung şi stresant, mai ales în zona Romanului, unde ceaţa deasă făcea zile fripte şoferilor de la volan. Speram să ajung cât mai repede la socrii din Basarabia. Era prima dată când mergeam cu maşina personală în ţara vecină, şi, sincer să fiu, aveam şi ceva emoţii, fiindcă auzisem diverse poveşti despre poliţiştii moldoveni, care “ocheau” maşinile cu numere româneşti pentru a le trage pe dreapta, cu scopul de a amenda şoferii ‘’indisciplinaţi’’, ce chipurile încălcau legea. În fine, am zis că poate eu voi fi mai norocos, mai ales că respect cu stricteţe regulile de circulaţie. Din păcate, trebuie să recunosc că nu eram familiarizat şi cu taxele care trebuiau achitate la intrarea în Moldova, fiindcă aşa cum am mai spus, era pentru prima oară când treceam frontiera la volanul unei maşini.
Abia iesisem de frontiera României, iar situaţia începuse a se schimba radical. Fraţii de peste Prut reţineau maşinile pentru a le controla cu mult zel, motiv pentru care şi cozile formate erau de zeci de metri. După aproximativ o oră am reuşit să trec de barieră, şi să ajung lângă cuşeta moldovenilor îmbrăcaţi în uniforme. Unul din aceştia ne-a cerut actele, şi s-a uitat atent la fiecare pasager, după care a revenit în cuşeta. Apoi, la scurt timp a venit vameşul care s-a uitat atent prin maşină şi bagaje şi m-a întrebat dacă am vinieta. Am facut ochii mari, neştiind despre ce este vorba. Mi-a spus că trebuie să achit nişte bani la banca vamală, iar apoi a plecat imediat. Oarecum nedumerit, am traversat strada pentru a intra în încăperea unde se afla ghişeul. Acolo am plătit cei aproximativ 100 de lei moldoveneşti şi mi s-a dat o chitanţă pe care habar nu aveam unde să o duc. Cu hârtia în mână am întrebat în stânga şi-n drepta ce să fac cu dânsa. “Amabili”, lucrătorii vamali mă plimbau de la unul la altul. Când în sfârşit am ajuns la ghişeta indicată, am văzut o vameşă care cu un ton ridicat vorbea cu un proprietar de maşină moldovean, care avea ceva probleme cu actele maşinii. Sfios, şi cu capul plecat, am îndrăznit să o întreb cât mai am de aşteptat pentru a primi lămuririle de vigoare. La fel de “amabilă” precum discuta cu basarabeanul, doamna în cauză m-a repezit, spunându-mi să aştept afară. Eram doar într-un pulover subţire, iar frigul era din ce în ce mai apăsător.
După o perioada de timp, vameşa mi-a întins un certificat (VINIETA) cu antetul Republicii Moldova, făra alte lămuriri, aşa cum ar fi fost normal. Am respirat uşurat după mica “aventura” şi am întrebat pe cineva unde există o toaletă publică. Nişte lucrători care faceau curăţenie mi-au explicat cum să ajung în locul cu pricina, care numai WC nu se putea numi. Peste tot era o mizerie de nedescris. Am ieşit repede, după care am urcat în maşină şi am plecat în cel mai scurt timp. Drumul era cât se poate de rău şi plin de gropi. Supărat, m-am întrebat pentru ce guvernanţii moldavi impun aceste biruri dacă drumurile sunt varză, şi fără indicatoare, căci rişti să îţi rupi maşina în două.
Cu o întârziere de câteva ore am reuşit să ajung la socrii mei, care deja işi făceau griji. După mai bine de o săptămână de la intrarea în Basarabia, într-o după-amiază, am discutat cu un vecin despre drumurile din republică. I-am povestit ce am păţit la vama, iar dânsul mi-a spus că pleacă des cu maşina în Rusia, unde îşi câştigă existenţa. M-a întrebat pe ce perioadă mi-am facut VINIETA, iar eu am făcut ochii mari cât cepele. Am luat actele şi ne-am uitat peste ele, observând că trecusem deja termenul legal, cu o zi şi jumatate.
Mi-a indicat să urc imediat în maşină, şi să merg la vama pentru prelungirea certificatului. Zis şi făcut. Mi-am dat seama că purtam şi eu o parte din vină, fiindca nu am studiat cu atenţie documentul, dar am sperat la clemenţă. Cum Postul Vamal Sculeni se afla doar la aproximativ 40 de kilometri am plecat cât se poate de repede spre frontieră, având inima cât un purice. Când în sfârşit am ajuns la vameşi, aceştia s-au uitat în calculator şi mi-au spus că am depăsit termenul de o săptamana, şi că trebuie să mă amendeze cu 1.000 de lei moldoveneşti, iar asta, în cazul în care îi achit pe loc – sau cu 2.000 de lei, dupa 72 de ore. Eu şi soţia am încercat să le explicăm situaţia, dar fără sorţi de izbandă. La faţa locului a venit şi vameşa care în acea duminică îmi întinse hartia şi mi-a spus ca eu nu spun adevarul: ”Eu ţi-am dat certificatul! În acea duminică au fost cinci mii de persoane, şi mă doare gura să vorbesc atâta!”.
După această discuţie, mi s-a sugerat să astept juristul vamei, care după o lungă aşteptare m- a invitat în biroul dânsului pentru întocmirea procesului-verbal, în vederea achitării contravenţiei. L-am întrebat de ce amenda este aşa de mare, mai ales că depăşisem doar cu o zi şi jumate acel termen de pe VINIETA. Mi-a spus că aşa sunt legile, şi că el nu poartă nicio vină. În fine, am plătit cei o mie de lei, plus 100 de lei pentru încă o săptamana de şedere în Moldova. Am plecat cu un gust amar…
Valentin ANDRIEŞ