Urmărind evoluțiile politice ale discursului populist atât în contextul alegerilor prezidențiale americane, cât și în al celor europene, văzând alunecarea constantă spre un populism foarte apropiat de ideile dreptei extreme în țări aflate foarte aproape de noi, precum Ungaria și Polonia, chiar mă întrebam cine va încerca, în România, să capitalizeze votanții tribali ai naționalismului misticoid și extremist, de extracție legionaroidă. O vreme, i-a avut în mână tribunul național-comunismului din postcomunism, Corneliu Vadim Tudor, după care i-a scăpat. O parte, cei mai moderați dintre extremiști, dacă se poate spune așa, s-au refugiat înspre PSD, partid constituit, ab initio, de foști național-comuniști. O altă parte s-a dus înspre PD-ul lui Traian Băsescu, devenit, mai târziu, PDL, pentru că le plăcea figura „căpitănească“ a fostului președinte. Pentru o vreme, cei mai needucați și lesne influențabili s-au înghesuit, via televiziunea de apartament OTV, în ograda populismului zemos al lui Dan Diaconescu. După care au rămas, din nou, orfani. În pofida noului tip de discurs, antioccidental, pe care îl promovează, Traian Băsescu, acum președinte al PMP, nu prea pare că reușește să-i atragă, el reprezentând, totuși, un „fost“, în ciuda tuturor iluziilor că ar mai putea reprezenta ceva în politica românească.
Și iată că, surpriză, PNL, singurul partid istoric rămas viabil în peisajul nostru politic, oferă o generoasă mână de ajutor populismului cu iz extremist, propunându-l bucureștenilor pe Marian Munteanu drept candidat la Primăria Capitalei, după încercările nereușite cu Bușoi și, respectiv, Orban. Dacă este, cumva, vorba despre o „strategie“, eu cred că ea este proastă – Marian Munteanu (e-adevărat, simbol al Golaniadei și doar atât) nu are nicio treabă cu administrația. El reprezintă, din acest punct de vedere, pentru înțelegerea actului administrativ ceea ce reprezintă un alt populist ce poartă pe sub piele cămașa verde cu diagonală a legionarilor, Dan Puric, pentru înțelegerea actului politic. Dacă strategia aceasta vizează, cumva, posibilitatea configurării, pentru viitor, a unui candidat la Președinția României, înseamnă că lucrurile, la vârful PNL, au luat-o completamente razna. Nu poți defila cu un mistic legionaroid, așa cum e Marian Munteanu, la Primăria Capitalei, darmite la Președinția României, într-un viitor pe care îl vrem european. Sau poți, dar atunci nu mai ai nicio treabă cu liberalismul. (În paranteză fie spus, e foarte greu de spus că PNL ar fi avut vreodată treabă cu liberalismul autentic, acela de extracție anglo-saxonă, că doar nu am inventat noi, excepționalii români verzi, liberalismul!).
Dar, dacă nu e vorba de o strategie – decizia a venit prea brusc, liberalii înșiși au fost luați prin surprindere, și am toate motivele să cred că și electoratul lor, dacă avem în vedere reacțiile societății civile, cea care a fost mai mereu alături de partidele ce și-au asumat eticheta de „dreapta“ – atunci lucrurile sunt cu atât mai grave, arătând că PNL a fost infestat cu morbul populismului legionar marca Munteanu de undeva din afară. De unde? Virgil Măgureanu, cel alături de care Marian Munteanu defila acum vreo 16 ani, ne spune ceva? Dsigur că ne spune. Foarte departe de a fi adeptul teoriilor conspiraționiste, această mutare a PNL îmi pare, totuși, nu doar proastă, ci de-a dreptul dubioasă. Chiar nu văd ce poate câștiga PNL, dar îmi dau seama foare clar ce va pierde: sprijinul intelectualilor publici echilibrați și moderați și voturile middle-class-ului din urban, educat în spiritul valorilor occidentale și detașat de umbrele unei Românii de Ev Mediu, dintr-aia cu cruci, închipuiți eroi, sfinți și alte elucubrații extremiste.
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU