* Ticu Lăcătuşu se întoarce acasă fără să fi atins vârful himalayan, dar după ce a deschis în premieră o cale de acces către muntele virgin * Alpinistul nemţean explică de ce a renunţat la o ascensiune solitară, deşi şi-a dorit-o
Ticu Lăcătuşu a găsit drumul spre Tstartse (6346 metri), dar a fost nevoit să se oprească înaintea ultimei încercări. Împreună cu coechipierii germani, a reuşit să deschidă o cale de acces în premieră care face mult mai accesibil vârful himalayan virgin. Nemţeanul şi doi dintre colegii săi au ajuns până la marginea unei depresiuni glaciare, care coboară la baza crestei sudice finale. Ultima parte a ascensiunii se face pe gheaţă şi are un grad de dificultate mediu, a estimat alpinistul nemţean.
„Tstartse nu a fost urcat până în prezent deoarece nu s-a identificat o rută de acces directă spre acest gheţar central. Masivul este protejat de jur împrejur de pereţi stâncoşi de 1000 metri”, a explicat Ticu Lăcătuşu, de la Kathmandu, la câteva zile distanţă de la retragerea de pe Tstartse.
Alpinistul a încheiat cu aceste relatări un adevărat jurnal de expediţie, din care reiese nu cât de aproape s-au aflat el şi coechipierii săi de o premieră mondială, ci cât de departe au ajuns în această încercare. Mai departe, practic, decât s-a reuşit până acum.
În 2012, cu o parte dintre actualii coechipieri, Ticu Lăcătuşu nu ajunsese la baza masivului, din cauza vremii nefavorabile. Nici nu s-a putut vorbi, atunci, de o încercare decisivă de a urca Tstartse, menţionează alpinistul nemţean. Expediţia de anul trecut nu i-a uşurat prea mult ascensiunea din 2013, cum nici experienţa din 2006 nu i-a folosit întru totul, deşi s-a ales acelaşi traseu.
„Am fost oarecum surprinşi de dificultăţi peste aşteptările noastre. Culoarele din peretele vestic, uscate în 2006, erau acum acoperite de gheaţă şi zăpadă, în timp ce culoarul final, complet alb acum şapte ani, era uscat, dar cu roca extrem de friabilă, măcinată de zăpezi şi gheţuri. Practic, acest versant al muntelui era de nerecunoscut”, a menţionat Ticu Lăcătuşu.
Nemţeanul şi germanii au reuşit totuşi să treacă peste toate obstacolele neaşteptate, dar echipa a plătit pentru fiecare victorie. Ticu Lăcătuşu s-a trezit, înaintea ascensiunii finale, fără camarazi, care au abandonat unul câte unul. Deşi nu s-a pregătit nici un moment pentru o ascensiune solitară, şi-a dorit-o şi a fost aproape să dea curs acestui imbold. Marţi, 28 mai, ar fi trebuit să fie ziua ultimei încercări. La care Ticu Lăcătuşu a fost nevoit să renunţe, pentru că lucrurile s-au precipitat şi riscurile deveniseră mult prea mari. Cu nişte coechipieri care mai mult l-au încurajat să renunţe, fără nici un semn de acasă şi cu porterii lângă cort, veniţi cu o zi mai devreme pentru retragere, alpinistul a decis să coboare odată cu ceilalţi şi să amâne Tsartse. Pentru sine sau cei care îi vor urma.
„Şi totuşi, nu vreau să-i incriminez pe nemti pentru non-combat. Ştiu că şi ei şi-au dorit acest vârf, poate mai mult decât mine. În definitiv, eu eram invitatul lor. Fără aceşti germani, nu aş fi urcat în 2006 un vârf important pentru mine, Peak Europa, cel mai înalt din masivul Tsartse. Pentru vârful Tsartse am venit acum doar ca să nu las lucrurile neterminate. Cu siguranţă, germanii au fost surprinşi şi depăşiţi mental de dificultatea şi riscurile traseului. Eu nu cred că a fost o experienţă extremă, a fost puţin riscant, dar am găsit exact acel necunoscut şi aventura pe care le căutam. Din acest motiv am ajuns aici doar noi, în timp ce în Khumbu, tabăra de bază din Everest, erau 1500 de oameni. 630 de alpinişti au urcat pe Everest în acest an (512 din Nepal, restul dinspre Tibet). Înaintea sezonului de primăvară 1995 (când am ajuns şi eu pe vârful lumii), urcaseră în toata istoria doar 350 de oameni. MULŢUMESC, RIFIL! MULŢUMESC, PRIETENILOR!”, îşi încheie jurnalul alpinistul nemţean. Care află, apropo de alegeri, la coborâre, pe lângă recordul de ascensiuni pe Everest, despre morţile de pe Dhaulagiri. Cu unul dintre alpinişti, un japonez, dispărut împreună cu doi şerpaşi, se salutase în tabăra de bază cu câteva zile mai devreme.
Mihaela Drăgoi