Joi 1 septembrie, începând cu ora 17.00, am fost prezent în sala cinematografului „Pietricica“, unde Asociația Christiana a organizat o dezbatere teologică în legătură cu Sinodul din Creta, moderatorul întâlnirii fiind doctorul Pavel Chirilă, iar pr.prof.univ.dr. Vasile Mihoc (Facultatea de Teologie Sibiu), conf.univ.dr. Patriciu Vlaicu (Facultatea de Teologie Cluj), pr.prof.dr. Ciprian Bahrim (Seminarul Teologic Iași), au fost invitați să răspundă la întrebările credincioșilor prezenți în sală. Din păcate, marea majoritate a celor prezenți nu a venit pentru dialog, pentru lămurire, ci pentru a afirma credința lor, după care Sinodul din Creta este o trădare a credinței creștin ortodoxe, a Bisericii Creștin-Ortodoxe, singura care deține plinătatea adevărului creștin. În aceste condiții nu a mai putut fi vorba de dialog, întâlnirea degenerând adesea în strigăte lansate de cei din sală către cei de pe scenă, culminând cu: „lăsați-ne, plecați!“.
Nu sunt în măsură să analizez eu hotărârile Sinodului din Creta, dar atmosfera din sală, zelul cu care era apărată „dreapta credință“ m-au pus pe gânduri, gânduri pe care vreau, ca un simplu credincios, mădular al Bisericii Ortodoxe, să vi le împărtășesc, tocmai în orizontul libertărții de exprimare pe care-l invocau cei din sală. În timpul gălăgiei generale, mi-au venit în minte cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie: „Cine are îndârjire nu-l vede pe Dumnezeu“. Și câtă îndârjire era la cei care, din sală, îi apostrofau ce cei de pe scenă, invitați să răspundă la întrebări.
Alături de alți oameni de bună credință, am venit la această dezbatere cu gândul că distinșii invitați vor lămuri o serie de probleme referitoare la hotărârile Sinodului din Creta, dar, așa cum am spus, marea majoritate a celor prezenți nu au venit pentru dialog, pentru lămurire, ci pentru a acuza, pentru a trage la răspundere. Nu sunt teolog, dar m-am preocupat, de-a lungul a treizeci de ani, să citesc volume referitoare la tema Iisus Hristos, Creștinismul, Biserica, spre a înțelege câte ceva.
Majoritatea celor din sală nu venise să discute, ci să se răfuiască, să (se) certe, tonul pe care vorbeau aducându-mi aminte de cele două moduri de viețuire care s-au conturat în rândul Părinților pustiului din primele secole creștine: calea unei spiritualități încordate, posomorâte, încrâncenate, negativiste, în care nu știi dacă precumpănește ura față de păcat sau iubirea aproapelui și calea unei spiritualități luminate, în care predomină bucuria, inocența, compasiunea pentru aproapele, blândețea, dialogul.
Aceste două căi au fost ilustrate, de-a lungul secolelor, și de sfinți. Sfântul Ignatie Briancianinov (1807-1867), de exemplu – aristocrat și inginer, convertit la monahism –, care a văzut totul prin prisma pesimismului, ilustrează calea spiritualității încordate. Pentru el lumea materiei e supusă stricăciunii, știința și religia sunt în conflict, drumul cunoașterii lui Hristos are ca prim pas respingerea falsei și înșelătoarei cunoașteri lumești, vedeniile demonilor sunt o realitate curentă a vieții monahului, la fel suspiciunea față de femei. Influența sa asupra monahismului rus al secolului al XIX-lea a fost foarte puternică, înclinând balanța spre calea spiritualității încordate, iar după 1989 cărțile sale au fost traduse masiv și în țara noastră, alimentând curentul antieuropean din rândul creștinilor și monahilor de pe la noi, suspiciunile asupra științei și a evoluției tehnologiei.
Cealaltă cale a fost magistral ilustrată, în secolul al XIX-lea, de Sfântul Serafim de Sarov (1759-1833). Este drept, după 1989 s-au tradus și cărți referitoare la viața și predania Sfântului Serafim de Sarov, exponent al spiritualității luminate, dar ele n-au putut clinti, firesc, pe cei de pe cealaltă cale.
Stând în sală, am avut sentimentul că asist la o demonstrație de forță a adepților spiritualității încordate care astăzi, în Moldova, se manifestă în rândul unor credincioși prin refuzul occidentului, a Europei Unite („De ce nu sunt trimiși teologii noștri la studii la Moscova, nu în occidentul eretic?“, s-a strigat din sală, în aclamațiile aprobatoare ale mulțimii), a dialogului cu celelalte biserici creștine, a refuzului de a accepta că există pe pământ și alte biserici creștine, demonstarție de forță împotriva celor de la prezidiu, adepți ai spiritualității luminate, ce emană blândețe, deschidere către dialog, toleranță.
Apoi, atmosfera din sală m-a dus cu gândul la cartea lui Pierre-André Taguieff, „Iluminații. Esoterism. Teoria complotului. Extremism“, apărută la Editura Rao în anul 2008, carte în care, la un moment dat, se vorbește despre faptul că publicarea și receptarea în Rusia, la începutul secolului XX, a falsului antievreiesc intitulat „Protocoalele Înțelepților Sionului“ s-au petrecut într-un context politico-cultural definit prin sentimentul apocaliptic al sfârșitului iminent al lumii creștine și, pentru spiritele religioase, prin așteptarea, amestecată cu spaimă, a venirii Antihristului. În aceste condiții, a ști de existența unei conspirații mondiale însemna să poți vedea dincolo de aparențe, să pătrunzi în „culisele istoriei“ și să devii, într-un fel, un inițiat. Dezvăluirea marii conspirații căpăta astfel o semnificație mistico-esoterică. Autorul cărții dă exemplul scriitorului religios rus (ortodox), hagiograf și „cronicar“ al mănăstirii de la Optina Pustina, pe nume Serghei Alexandrovici Nilus (1862-1929), a cărui operă este un amestec tipic de antiseminism, de teorie a conspirației, de misticism creștin, plus o anumită formă de ocultism. El a publicat pentru prima dată textul integral al „Protocoalelor“ în anul 1905, text care se va răspândi apoi, prin traduceri, începând cu anul 1920, în toată lumea.
Structura compozită a gândirii lui Nilus e emblematică, întrunind:
– esoterismul, sau mai exact un esoterism marcat de influența misticismului creștin și al credințelor în forțe oculte. (Nilus crede în miracole, în clarviziune, în predicții și în profeții ale sfinților și ale stareților din Rusia, în visele premonitorii, în acțiunea forțelor diavolești);
– conspiraționismul sau viziunea conspirației, implicând denunțarea unui complot împotriva civilizației creștine, organizat de forțe satanice ai căror agenți sunt în principal evreii și francmasonii;
– antisemitismul sau, mai exact, o iudeofobie apocaliptică de tradiție creștină, desigur, cu un puternic specific rusesc, legată de convingerea că, anunțat prin solii săi (evrei, masoni, liberali, etc.), Antihristul îți va face apariția în cursul istoriei;
– mistificarea literară, pentru care, se pare, Nilus este mai degrabă un instrument inconștient; publicând celebrul fals l-a prezentat ca pe un document autentic (autentic „evreiesc“ sau „iudeo-masonic“) și revelator, căci permite înțelegerea temutelor „secrete“ ale celor care organizau „marea conspirație“ în vederea cuceririi lumii.
Nilus a ilustrat prin scrierile sale ideea prezentă în literatura antisemită a sec. al XIX-lea, că de la Revoluția Franceză cel puțin, a fost declanșat procesul ce anunță venirea Antihristului, „marele eveniment“ ce este anunțat prin mici evenimente, la care trebuie să fim atenți. Pentru Nilus, „ultimul bastion“ împotriva atacurilor îl reprezentau „mănăstirile ortodoxe“, Nilus ajungând să vadă peste tot „pecetea Antihristului“ sau cifra Fiarei.
Cred că atitudinea celor din sală este alimentată, la rândul ei, și de credința că există un complot mondial împotriva ortodoxiei. Vedem astfel că, deși a trecut un secol de la ceea ce se întâmpla în Rusia lui Nilus, lucrurile nu par a se fi schimbat în esența lor. Tot după 1989 au fost traduse în țara noastră tot felul de cărți cu texte-profeții referitoare la venirea Antihristului, accentul căzând pe celebra afirmație că acesta va sminti, amăgi, perverti și pe cei aleși, adică pe noi, creștin-ortodocșii, pentru că ceilalți sunt deja amăgiți, smintiți, pervertiți. Cu alte cuvinte, bătălia finală se va da aici, în Estul Europei, singura oază de pe planetă care mai păstrează credința cea adevărată și împotriva căreia se îndreaptă toate forțele întunericului, spre a o nimici. În aceste condiții, nu ne rămâne de cât să fim extrem de vigilenți („Națiune, fii deșteaptă! Și noi dormim, domnule!“, cum ar spune Caragiale). Dar acțiunea, în forță, de joi seară, a năzuit să arate, cu asupra de măsură, că, din fericire, nu toți dormim…
Anul trecut, apărea la Editura Humanitas cartea lui Dan Alexe „Dacopatia și alte rătăciri românești“, în care autorul istorisește și pelerinajul la Athos unde, la unul din schituri, un monah român „le explică pelerinilor că – pe lângă faptul că francmasonii și evreii controlează nu doar planeta în general, ci și Sfântul Munte, ceea ce ar explica situația inferioară a monahilor români de acolo, supuși și astăzi grecilor și neavând dreptul la o mănăstire en titre – românii sunt o rasă unică pe care doar pizma celorlalți a menținut-o până acum într-o mediocritate forțată. Pe scurt, călugării români de la Muntele Athos se închină protocronic. (…) La Athos am auzit prima dată că nu limba română vine din latină, ci că, dimpotrivă și exact invers, latina ar fi o variantă corcită de română“.
Am sentimentul că răsmerița din Moldova împotriva ierarhilor ce au semnat documentele Sinodului din Creta este alimentată și de texte ale unor monahi români „revoluționari“ de la Muntele Athos a căror păreri nu sunt împărtășite, bineînțeles, de conducerile schiturilor românești de acolo, nici de mănăstirile grecești, sub ascultarea cărora se află aceste schituri, dar care texte ajung, pe căi ocolite, să inflameze unele pagini de pe internet, sau unele broșuri, dar și de monahi și preoți din Moldova, aflați în strânsă legătură cu cei de pe Athos.
Acum câțiva ani, aflându-mă pentru câteva zile la o mănăstire din nordul Moldovei, am avut surpriza să aud din gura unui tănăr monah: „Ce s-o mai lungim, toți cei care nu fac parte din Biserica Ortodoxă sunt cu Dracu!“. Ce să discuți cu un om căruia i s-a inoculat această credință, ce să-i spui? Am avut senzația că vocalii apărători ai „credinței strămoșești“ aflați în sala unde trebuia să aibă loc dialogul ar accepta fără să clipească afirmația monahului citat mai sus. Dar dacă este așa, dacă toți ceilalți sunt cu Dracu, ar trebui, pe cale de consecință, ca cei ce îmbrățișează această credință să respingă și produsele „drăcești“ ce au invadat România după 1989: centrale termice, telefoane mobile, mașini auto, mașini de tot felul, televizoare, frigidere, aragazuri și așa mai departe, alegând să se întoarcă la fântâna cu cumpănă, la roata olarului, la cuptor, bordeie, case din chirpici – lucru care, vedem bine, nu se întâmplă. Vrem, cu alte cuvinte, să fim beneficiarii confortului occidental, dar nu vrem să recunoaștem spiritualitatea (creștinismul catolic și protestant, ce a stat la temelia împlinrii acestui confort).
În cartea sa „Sfânta Rusie“, apărută anul acesta la Editura Humanitas, Alain Besancon spune: „În ortodoxie, sentimentul de comuniune e chiar mai puternic în rândul poporului decât în rândul conducătorilor. Poporul, condus de călugări care-l inspiră și-l reprezintă, este întotdeauna mai intransigent în materie de dogmă și de disciplină decât împăratul și înalta ierarhie ecleziastică. «În Bizanț, mediul mănăstiresc nu manifestă decât dispreț pentru Biserica seculară și pentru compromisurile ei cu puterea profană (…); având drept fundament accesul tuturor la Dumnezeu, el îngăduie oricând repudierea ierarhiei sub pretextul inspirației divine. (…) Poporul are un soi de înțelegere concretă, nemijlocită a dogmei și știe întotdeauna din instinct când este cu adevărat amenințată; el nu pregetă să se mobilizeze pentru a o apăra, inclusiv prin forță». (A. Ducellier, «Drama Bizanțului»). În fond, poporul condus de călugări a determinat eșecul Unirii Bisericilor, proclamată la Florența în anul 1439“.
Omul, ne amintește Caragiale, prin gura conului Leonida, „cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata“. Iar cel ce a căzut în fandacsie are sentimentul că biserica din care face parte e bolnavă, e în suferință și se apucă, haiducește, să ia măsuri, cu credința de neclintit că Dumnezeu este cu el. Există două feluri de a ne manifesta credința: unul trupesc (datorat unei întunecări a minții și numit de Sfinții Părinți râvnă trupească), exemplul cel mai bun fiind reacția lui Petru în grădina Ghetsimani, scoaterea sabiei și retezarea urechii soldatului ce voia să-l aresteze pe Iisus, și altul duhovnicesc, luminos, plin de dragoste. În sala întâlnirii de joi cred s-a manifestat, din partea majorității celor prezenți, doar spiritualitatea încordată și modul trupesc de a înțelege credința, scoaterea sabiei. „Biserica lui Hristos, observa tânărul teolog Claudiu Coman într-un articol postat pe situl www.orthonews.ro, în opinia celor care propun un program de îndoctrinare religioasă, devine – așa cum îmi spunea în urmă cu câțiva ani un profesor de teologie dogmatică –, Biserica lui «nu ai voie să…»“. Dar trebuie să ne amintim că doar Decalogul era centrat pe „nu ai voie să…“, Mântuitorul aducându-ne legea Iubirii, cu plinătatea Harului Duhului Sfânt. Cât despre mântuirea necreștinilor, Claudiu Coman spune: „orice împotrivire a omului la manifestarea harului, oriunde acesta dorește să se manifeste, fie la creștini sau la necreștini, constituie o formă de fanatism și răstoarnă însăși principiile universale ale mântuirii aduse de Hristos întregului cosmos devenit liturghie continuă și expresie totală a roadelor harice manifestate și la noi și la ceilalți. Pentru că toți suntem expresii ale iubirii lui Dumnezeu pentru om în special și pentru creștinism în general“. Și când te gândești că există, pe Athos, o mănăstire al cărei slogan este :„Ortodoxie sau moarte!“ Majoritatea celor din sală mi-au dat sentimentul că fac parte din Biserica lui „nu ai voie să…“: nu ai voie să discuți cu cei ce nu fac parte din Biserica Ortodoxă, nu ai voie să citești decât cărți ce exprimă plinătatea credinței creștin-ortodoxe și că au îmbrățișat sloganul mănăstirii de pe Athos.
Dar să revenim la Sinodul din Creta unde, între altele, s-a semnat și documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine“, care lasă loc dialogului dintre confesiunile creștine ale lumii, fără compromisuri din partea Bisericii Ortodoxe dar, observă Andrei Pleșu, „fără scleroză dogmatică, fără vanitate (prea) mulțumită de sine. Ei bine, o sumedenie de clerici obidiți, gata să afurisească ecumenismul («erezie a ereziilor») cer ierarhilor români care au semnat textul cu pricina să se dezică prompt. Dacă nu, nu vor mai fi pomeniți la slujbe! Fondul „ideologic“ al acestei răzmerițe e previzibil: sinoade ca cel din Creta sunt rezultate ale unor manevre preponderent masonice, al căror scop este subminarea dreptei credințe în general și a Bisericii noastre naționale în special. Așadar, anatema! (…) Ne războim cu rătăciții catolici, cu ereticii protestanți și neo-protestanți, dar a venit momentul să ne războim și cu noi înșine! Să ne împărțim în «ortodocși adevărați și patrioți» și «ortodocși-lupi», care vor să ducă de râpă unicitatea neamului nostru. Cu alte cuvinte, pînă la papistași, ne mănîncă propria noastră râvnă, înclinația noastră veche de a ne detesta între noi. «Iubirea de aproape?», «Iubirea vrăjmașului?» A se slăbi! Vorba Părintelui Adrian Făgețeanu: «Românii nu se pot uni trei sau patru pentru o idee românească sau creștină». Preferă dezbinarea, semeția, slava deșartă a adevărului județean împotriva oricărui simț comunitar și, mai ales, împotriva oricărei arome de universalitate. În afara ăstora de prin est, toți ceilalți sunt în eroare, în culpă, uitați de Dumnezeu, dacă nu condamnați deja la focul veșnic. Petre Țuțea n-avea dreptate cînd spunea că, totuși, Iisus nu s-a născut la Focșani. Ba da! E de pe-aici, de prin partea locului!“.
„La ce ne-au folosit nouă ortodocșilor, deținătorii adevărului deplin, atâția ani de discuții sterile în cadrul mișcărilor ecumenice?“ s-a strigat din sală. „De ce nu ieșim din Consiliul Mondial al Bisericilor?“ Cu alte cuvinte, hai să ne izolăm, să tragem draperiile, să ne rupem de cei care, vorba lui Andrei Pleșu, „n-au înțeles că adevărul absolut s-a aciuiat p`acilea, prin ograda noastră, lăsând tot mapamondul în întuneric“.
Mântuitorul Hristos nu a spus Eu dețin adevărul, ci „Eu sunt Adevărul“, cu alte cuvinte, adevărul trebuie trăit, nu trâmbițat, cu orgoliu, cu autosuficiența că te-ai născut în sânul unui neam creștin-ortodox și nu, Doamne ferește, prin alte locuri. M-a deranjat întotdeauna cum tălmăcesc unii creștini ortodocși cântarea „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați“, cântare ce încununează, de cele mai multe ori, agapele prilejuite de câte un hram de biserică: Dumnezeu este doar cu noi, cu creștin-ortodocșii, așa că faceți bine neamuri ale pământului să înțelegeți și să vă plecați în fața noastră care, din iubire („căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu“) vă vom primi în biserica noastră, vă vom boteza, vă vom mirui și vă vom ierta pentru rătăcirea în care ați trăit până acum.
Știu că rândurile mele vor stărni, din partea unora, împotrivire, știu cum voi fi etichetat, dar vreau să spun, la final, că trebuie să ne bucurăm că un Sinod precum cel din Creta a avut loc, că s-au semnat acele hotărâri, că se anunță și alte întâlniri de acest gen, în viitor.
Dincolo de toate însă, după toate întrebările puse, de cei prezenți în sală, joi seara (întrebări retorice, pentru că ei știau foarte bine răspunsul lor la ele) vreau să le pun și eu o întrebare: Ce credeți voi, în afară de creștinii ortodocși, ceilalți sunt cu Dracu?
Dan D. IACOB
Un excelent articol scris de Dan Iacob. Felicitări! Aţi exprimat opinia, celor care,
au venit la conferinţă pentru a afla ce s-a întâmplat în Creta şi n-au putut din cauza protestelor ,,adevăraţilor ortodocşi”.
O abordare documentata, fara patima, de bun simt.