Absența teamei de străini la copiii mici – o tulburare? Sau…

22/01/2020

O cunoștință de-a mea mi-a scris pe facebook: “Urmăresc postările tale și mi se par foarte interesante și de un real folos pentru mulți dintre noi. Aș vrea să-ți sugerez o temă: Pericolul atașamentului copiilor mici de persoane străine. Este vorba despre un copil de 3 ani, excesiv de sociabil cu oameni pe care îi întâlnește, oameni complet străini de familia lui. Această nevoie de afectivitate (care nu-i lipsește deloc în familia lui!) merge până acolo încât se desprinde din mâinile părinților și se duce cu oameni străini. În contextul problemelor din ultimii ani, răpiri, violuri, crime, ce ar trebui să facă părinții și cum ar trebui să educe acest copil? Dat fiind că, la nici 3 ani, oricât i-ar explica, copilul nu realizează pericolul. Sper să consideri interesantă tema și aștept analiza ta. Mulțumesc”.

I-am răspuns: ”Da, este o temă foarte interesantă, mai ales că este necunoscută ca fenomen. Trimite-mi mai multe detalii despre mamă, tatăl, relația lor și tot ce poți să îmi spui despre această fetiță, dezvoltarea ei și dacă, pe parcursul primilor ani de viață a avut teamă de străini sau nu. Am o presimțire că, mai întâi ar trebui să tratăm problema în mod personal, individual, și numai după să o tratăm ca un fenomen psihologic despre care nu s-a discutat până astăzi“.

Femeia mi-a spus: “Da, este o problemă personală. Dar, fiica mea a întâlnit-o și în alte familii, consultând diferite grupuri de mame. În rest, este vorba despre nepoțica mea, de 2 ani și 10 luni, care este foarte sociabilă, vorbește foarte bine engleză, mai puțin românește. (În casă părinții vorbesc numai în română între ei și numai în engleză cu fetița). Este un copil dorit și primește foarte multă atenție din partea părinților. Cu toate acestea, de câte ori iese în societate, aleargă după copii, după oameni mari, pentru a socializa cu ei, chiar dacă sunt străini, vorbește cu ei și chiar pleacă cu ei. Teama părinților este că, dacă ea este atât de lipsită de teamă de oameni străini, un singur moment de neatenție din partea lor, ar putea duce la o situație foarte gravă. De asemenea, aici în Dublin (am schimbat orașul pentru a păstra confidențialitatea), grădinițele au în program scoaterea și plimbarea copiilor prin oraș ținându-se de mână, doi câte doi. S-ar putea oricând, ca fetița noastră să se desprindă din grup și să plece cu oameni străini. Acesta este motivul pentru care au întârziat înscrierea ei la grădiniță. Părinții îi explică de fiecare dată când ies din casă, că trebuie să stea numai cu ei, să nu mai vorbească cu oameni străini. Ea promite că așa va face, dar când întâlnește pe cineva, se postează în fața omului, îi spune cum o cheamă… oamenii o simpatizează pentru că o văd așa isteață. Dar, pe noi ne îngrijorează foarte mult. Cam asta ar fi situația”.

Eu am continuat să o rog să mă întâlnesc pe Skype, la o ședință particulară, unde să primesc mai multe detalii și să tratez fenomenul acesta mai întâi în mod individual. Din păcate, nu așa stau lucrurile, ei se așteaptă să dau o analiză psihologică numai pe baza celor spuse de bunică. Lucrurile nu sunt suficiente pentru mine, dar, o să încerc să mă ocup de acest caz, care prezintă un interes foarte mare pentru mai mulți părinți, mai ales pentru cei care au emigrat împreună cu copiii lor în străinătate. Și ei și copiii trebuie să se adapteze la o societate nouă și străină.

Anxietatea și teama la copii de străini (xenofobie – spre deosebire de termenul popular ce vorbește despre adulți ce urăsc străinii manifestată prin comportament agresiv, prejudecăți și discriminări, fenomen de care psihologii sociali se ocupă -este total diferit de xenofobia la bebeluși și copii). Această anxietate la copii a început după al doilea război mondial, când a crescut interesul pentru tratarea fenomenelor psihologice prin influența pionierilor Melanie Klaine, Ana Freud, Vini Kot și alții care vorbeau despre un atașament special și care este un atașament individual între mamă și copilul ei. Din punct de vedere familial s-au observat schimbări pe parcursul anilor. Familia extinsă, patriarhală, își pierde din importanța ei și se crează familii nucleare, familii mici, mama, tata și copiii. Tot ce este în afara acestei familii nucleare pentru copilul mic este numit străin. După câteva săptămâni, când începe să vadă bebelușul, să miroasă și să audă voci, el începe să-și creeze o percepție despre cine este persoana care este cel mai apropiată cu el, și cum se comportă această persoană, totodată se crează și o teamă, dacă nu îndeplinește această persoană toate dorințele și necesitățile, să fie hrănit la timp, îngrijit, curățat, începe o frustrare și o teamă de abandon. Într-un astfel de caz copilul manifestă o nevoie mai puternică de atașament, de afectivitate față de mama și de tata și retragere puternică față de persoane străine. Retragerea aceasta se manifestă prin plâns, urlete și nu vrea să stea decât în brațele mamei sale. Acest lucru dispare încet-încet în jurul vârstei de 1 an și jumătate, doi ani și totul revine la normalitate.

Aici trebuie adăugat încă un factor foarte important și semnificativ pentru înțelegerea problemei: fiecare dintre copii se naște cu un termperament și caracter diferit. Unii sunt mai retrași, mai moale, mai timizi, alții mai sociabili, lucru care are o mare importanță când analizăm această problemă. Din spusele bunicii care a venit să o ajute pe fata ei și locuiesc de câțiva ani într-un oraș din străinătate, într-un oraș modern și civilizat, reiese că fetița are 2 ani și 10 luni, este foarte sociabilă, dar nu numai că nu are teamă de străini, care este un fenomen pe care l-am tratat ca normal și dacă continuă să-i fie teamă după 2 anișori trebuie consultat un psiholog clinician. În acest caz se dezvoltă un fenomen nou de care psihologii s-au ocupat mai puțin, mai ales ca tulburare psihică și care nu este numai la nepoata acestei bunici. Din cele văzute de mine pe forumuri de părinți, mă întâlnesc din când în când cu mămici care reclamă același fenomen, o lipsă totală de teamă față de străini, mai ales când noi auzim în mass media când ne îndoapă și ne umple creierul cu crime față de copii în știrile de televiziune, și pedofilia care a ajuns la o epidemie și la o teamă socială inexplicabilă. Înainte de toate o să spun că bebelușul normal s-a născut și a adus în ADN-ul său o teamă de riscuri ce pot conduce la moarte. În 1975, un cercetător american a făcut un experiment cu bebeluși de câteva luni, a împărțit acești bebeluși în două grupe: prima grupă bebeluși normali, dormind în patul lor, a doua grupă bebelușilor li s-a pus o oglindă în care se uitau și vedeau că sunt într-un pat înalt din care există riscul să cadă. 78% dintre bebelușii din grupa a doua, care s-au uitat în oglindă, au manifestat o teamă îndepărtându-se în colțul patului. O altă manifestare a fost nevoia mai mare de afectivitate.

La grupa bebelușilor fără oglindă nu au fost manifestări de teamă de riscuri și de moarte. Trebuie spus că totuși există o grupă de bebeluși, între 1% și 2% care nu se tem de riscuri și de moarte. Acest lucru se observă la copiii autiști clasici. Dacă fetița de 2 ani și 10 luni este normală, și așa este, întrebarea părinților și a bunicii de ce manifestă așa de mare încredere față de străini și nu își ia seama la rugămințile părinților de a rămâne mereu alături de ei, aici citesc printre rânduri că fetița este foarte sociabilă, isteață, a primit iubire și afectivitate deplină. Pentru ea, spontaneitatea este pe primul loc și aceasta înseamnă că ești iubit, nu mai trebuie să ceri mai mult de la părinți, dar la acești ani începe o desprindere mai puternică de părinții care atât de mult o iubesc. Este foarte posibil ca, pe lângă stările ei de afectivitate, ea să încerce să ajungă la maturitate și la independența maximă și prin faptul că este atât de sigură că părinții o iubesc, ea se desprinde de părinți ca să poată să aibă alte persoane, să le aducă ea vestea ce a primit de la părinți, într-un fel ea își imită părinții și dă iubire altora. (Să nu spunem că este și posibil pe o linie de subconștient să primească și mai multă iubire!).

Noi trebuie să luăm în evidență că părinții vorbesc între ei română, engleză, fetița știe că părinții sunt din România, au plecat din țara lor și încearcă să se acomodeze într-o țară străină. Pentru fetiță adaptarea cea mai bună, ca un fel de ideal, este idealul paradisului. Nu poate să existe conflict între faptul că fetița primește mesaje de adaptare bună, dar pe lângă aceasta să simtă o teamă că ceva nu este în regulă și că există persoane străine care îi pot face rău. Când am vorbit despre temperament, este posibil ca temperamentul fetiței să fie sangvin, cu multă încredere în sine, multă iubire, lucru pe care îl manifestă și în spațiile deschise. Cerința părinților de a le sta alături, să nu-i lase de mână și să nu se desprindă îi pare foarte nelalocul ei, și, într-un fel, are o presimțire de omnipotență. Cum eu, un copil drăgălaș, trebuie să stau ascuns și închis lângă părinți? Și atunci manifestă desprinderea ca un mod de  a arăta că are forță și putere.

Ideea părinților și comportamentul lor este total eronat și greșit (acesta este motivul pentru care am vrut să discut cu ei personal). Bănuiesc că ei în exterior manifestă o mare încredere în ei și în tot ce fac în străinătate, dar în interior au temeri, nelămuriri și frica de adaptabilitate și teama de străinii care îi înconjoară. În acest caz, ei proiectează față de fetiță aceste temeri, când o roagă să fie mai ponderată, și să nu se desprindă. Trebuie spus adevărul, în lumea haotică în care trăim, lumea anonimă, în care fiecare persoană își manifestă devierile lui în societate, s-a creat și o tulburare antisocială puternică, pedofilia  (într-un articol amplu am să mă ocup de acest fenomen – pedofilia) există și, din păcate, cu ajutorul mass mediei, acest fenomen este cunoscut ca una dintre cele mai grave tulburări psihice. Dar, adevărul trebuie cunoscut în proporțiile corecte. Nu că eu aș fi permisiv cu pedofilia, dar majoritatea pedofililor nu au de gînd să le facă rău copiilor, numai dacă sunt forțați de împrejurări și cu cît societatea o să-i discrimine mai mult cu atît vor fi forțați să reacționeze dur și violent.

Doamnă bunică, m-ați rugat să vă dau un sfat despre ce trebuie să facem cu copiii cărora nu le este teamă de străini și vă răspund:

  1. Să învățăm noi adulții de la copii ce înseamnă spontaneitatea adevărată, ce înseamnă încrederea, sociabilitatea.
  2. Să nu transmitem copiilor dublu mesaj: într-un fel am mare încredere în tine, dar nu am încredere totală în tine, stai lângă mine.
  3. Să fim noi, părinții, mai așezați cu noi, și să putem înțelege că acest fenomen nu este atât de grav și atât de greu. Din momentul în care vom înțelege acest lucru, o să înțeleagă și copilul nostru că el este puternic, dar trebuie să se ferească de persoane străine.
  4. Să avem grijă mai mare când ieșim cu el, să fim mai implicați, dar, în niciun caz, să nu-i atragem atenția, să nu-l avertizăm și să nu-i facem morală dacă se desprinde de noi și se duce la un copil să-l cunoască. Curiozitatea și nevoia lui de noutate îl face binedispus și spontan să ajungă în toate locurile. Nu este bine să-l sufocăm și să-i distrugem spontaneitatea.

Acest fenomen îmi amintește de o poveste întâmplată în viața mea, cu prima mea fetiță. Avea tot 3 anișori și într-o zi ne-am hotârăt să ieșim împreună într-un parc. Deodată, s-a desprins din mâinile mele și, mergând mai repede, către un alt copil de vârstă apropiată, stând lângă el, se apropie și se oprește la jumătate de metru de acesta. Copilul, poate s-a speriat de atitudinea fetiței mele, s-a apropiat și i-a dat o palmă. Fetița s-a întors spre mine, cu ochii înlăcrimați, s-a uitat de jos în sus, de parcă îmi spunea: Tati, tu m-ai învățat să fiu sociabilă. Acesta e prețul? M-am uitat la ea, eram foarte emoționat (într-un alt caz poate un părinte se răzbuna pe acel copil care a lovit-o, dar eu am hotărît să-i spun: Atât de mult îmi pare rău, dar asta e viața! Poate că nu te-a înțeles, poate că așa se comportă el, poate că nu merita să te apropii de el, dar tu măcar ți-ai făcut datoria). Mama copilului a venit imediat, l-a certat și i-a reproșat: De ce ai făcut așa ceva? Dar, pe noi nu ne-a ajutat cu nimic, fetița a învățat ceva dur în viața ei: Te desprinzi și te apropii când ești un pic mai sigur! Așa trebuie să i se explice și nepoatei dumneavoastră. Sunt cazuri în care nici nu știi reacția copiilor sau a oamenilor, ce poți să pățești! Până acum nepoțica a avut noroc și nu s-a întâmplat nimic rău. Dar, este destul să se întâmple un fenomen precum a fost cel cu fetița mea, ca să învețe și ea că trebuie să fie un pic mai suspicioasă și mai precaută.

Sper că cititorii și oamenii interesați de această problemă să primească un răspuns cât mai bun și să urmeze sfaturile mele.

Aștept comentariile și sugestiile voastre. (Această analiză nu poate fi suficientă și nu putem trata lucrurile pe baza ei, fără a consulta un psiholog clinician în mod particular).

Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra
Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro

Lasa un comentariu