Puțini prieteni mi-au rămas în Israel prieteni adevărați, de suflet. Faptul că locuiesc în România deși ajung destul de des în Israel face ca mulți prieteni să se îndepărteze și să rămânem mai mult cunoștințe, dar Emil a rămas tot timpul un bun prieten. Ne-am cunoscut acum 35 de ani, când m-am mutat în cartierul rezidențial din orașul meu și acolo, la întâmplare mergând cu câinele la plimbare, am intrat în vorbă cu el și am aflat că locuiește în apropiere, că este de origine română (un lucru care m-a atras și m-a bucurat foarte mult!). Încet, încet ne-am apropiat și familiile. Eu, soția și fetele veneam la ei la un grătar, la o petrecere și ei ajungeau la noi. Soția lui, de origine maghiară, de când țin minte mă tachina și mă critica într-o formă umoristică și simpatică, dar nu tot timpul agream atitudinea ei față de mine. După divorțul meu și despărțirea mea de casa unde locuiam, spre surprinderea mea plăcută, ei au continuat să țină legătura cu mine și prietenia, tăind legăturile cu fosta mea soție, cu toate că depărtarea geografică era mult mai mare între mine și ei, decât cea dintre ei și soția mea. Aproape la fiecare vizită în Israel mă duceam la ei, ne întâlneam, și discutam despre tot felul de probleme ale mele și ale lor.
Prietenul meu, Emil lucra ca economist la o bancă, în fiecare zi pleca dimineața și ajungea spre seară acasă. Soția lui, Eva, a rămas în casa lor cea mare cu toată gospodăria și cu toată grija pentru cele două fete ale lor. Îmi amintesc cât se dăruia Eva fetelor lor, să le fie bine, să reușească în viață, a creat o casă foarte protectivă, închisă. Fetele își găseau satisfacția majoră în casă, la părinți și mult mai puțin socializau cu copiii de vârsta lor. Eva nu era mulțumită de viața ei, se plângea des că de când a părăsit casa părintească, la 18 ani, nu avea putere de decizie în niciun caz. Acasă la ea părinții o controlau, o dirijau și o manipulau cum vroiau ei. Când s-a cunoscut cu Emil era fericită să părăsească casa părintească, ca să poată să-și îndeplinească visul de a decide în viață. Dar, din păcate, și aici s-a lăsat condusă de soțul ei, de soarta ei și de temperamentul ei pasiv.
Când nu era încă decisă să-și lege viața de Emil, el a discutat cu părinții ei și s-au hotărât să se căsătorească împotriva deciziei ei. Eva a învățat câteva cursuri și a primit diplomă de cosmeticiană, dar nu a lucrat nicio zi în meseria ei. În momentul în care a vrut să-și găsească un loc de muncă, atunci a rămas însărcinată, a născut prima fetiță și visul ei de a-și realiza o carieră, să aibă o meserie nu s-a îndeplinit. Emil s-a hotărât în acea perioadă să-și construiască o casă într-o zonă periferică și cu toate criticile Evei că e un loc pustiu, că se simte izolată, că nu are cu cine vorbi, nu a ajutat-o la nimic. S-au mutat, într-adevăr, a trăit într-o casă frumoasă, amenajată, dar pentru ea nu era decât o cușcă de aur.
După câțiva ani s-a născut cea de-a doua fetiță și Eva s-a dedicat în totalitate creșterii copiilor. Emil pleca la serviciu, venea seara sau în weekend-uri se ducea la sinagogă, lăsând-o singură și izolată în casa cea mare. Eva s-a dedicat copiilor lor, și făcea tot ce putea să gătească, să pregătească masa de sâmbătă și să aibă o casă civilizată. Într-adevăr se simțea singură, dar avea privilegiul să-și programeze singură ce trebuie să facă zilnic, când să se trezească, când să facă curățenie sau să aibă timp pentru a comunica cu familia și cu prietenii.
Toate lucrurile au mers bine, cu mici scăpări și cu ofurile ei, când îmi povestea că se apropie timpul când copiii o să părăsească cuibul și, într-adevăr, i-a fost foarte greu la început când amândouă fetele s-au căsătorit, s-au mutat și au lăsat-o singură cu soțul ei. Dar, Eva cu greu s-a obișnuit și cu această situație. Și-a căutat ocupații casnice și, din când în când, îl ruga pe Emil să o ducă la un curs, la o prelegere mai spirituală (Eva, la 68 de ani ai ei, nu a vrut să învețe să conducă mașina, s-a bazat numai pe soțul ei). Și cumpărăturile pentru casă le-a lăsat tot pe mâna soțului ei sau, maxim, mergeau amândoi să cumpere, dar tot pe răspunderea lui.
Cu doi ani în urmă au ajuns la momentul în care Emil s-a pensionat. Bucuros că i s-a oferit o sumă de bani destul de consistentă, iese la pensie și încearcă să-și găsească locul lui și activitățile care să compenseze orele petrecute la serviciu. Eva, bucuroasă și ea la început, că în sfârșit o să-l aibă și pe el și o să poată interacționa, comunica și să aibă activități comune, este foarte dezamăgită. Emil se închide în camera lui cu laptopul și ore în șir se uită la tot felul de programe, pe site-uri economice. Eva încearcă să-l scoată din izolare, îl cicălește. Emil este nemulțumit de cicăleala ei, se opune și se devine și el cicălitor și foarte critic față de activitățile ei. Lucru care o deranjează enorm pe Eva. Încet, încet se plictisesc unul de altul. Convorbirea devine tot mai scurtă și mai strictă, nemulțumirea sufletească crește vizibil. Când Eva vede că nu reușește să controleze și să îndeplinească ce vrea, se retrage, intră într-o stare depresivă și folosește corpul ei și se plînge, mai des și mai des de dureri corporale, dar cel mai mult de stări de amețeli și căderi. Emil, în primă fază se îngrijorează foarte tare, o duce la spital, i se dă tratament medicamentos, dar nimic nu o ajută. Stările de amețeală cresc și se înrăutățesc.
La o verificare, după o radiografie, doctorul o trimite la un neurochirurg și acesta îi propune să-și facă o operație la cap pentru că s-au acumulat mai multe lichide. Și se vede că sunt câteva zone mai umflate, mai accentuate. Amândoi acceptă, Eva trece de operație, dar, din păcate, situația nu se îmbunătățește. Eva se retrage din punct de vedere motric, aproape nu mai vrea să meargă pe picioarele ei, din teamă de căzături, nu se poate ține, stă într-un cărucior.
În vizita mea în Israel am insitat foarte mult să-i văd și să îmi dau cu părerea cât de cât profesională asupra a ce trebuie făcut. Am găsit-o pe Eva stând la masă, mâncând într-adevăr independent, dar neglijată fizic, cu părul neîngrijit, ochii nefocusați, m-a recunoscut imediat, dar mi-a răspuns într-o formă regresivă, ca un om care a trecut printr-un atac cerebral sau cel puțin ca un copil de vârsta de doi ani și jumătate. În primele minute am suportat și am sprijinit-o foarte mult, lucru care s-a văzut foarte mult prin reacții mult mai bune și parcă se trezise. Aici am hotărât să o provoc un pic și să-i reflect poziția ei și atitudinea ei regresivă ca o atitudine care cere, prin aceste regresii, să pedepsească pe altcineva și ea să continue să rămână pasivă, bolnavă și alții să o îngrijească. Am simțit că nu am vorbit degeaba. A înțeles tot ce trebuia. I-am zis ei și soțului că astăzi, în situația în care se află, ea trebuie să ia o decizie foarte grea, ce trebuie să facă. Decizia ei să folosească conceptul pasiv-agresiv a dus-o până aici și poate să o ducă, din păcate, la moarte. Decizia cea mai importantă este dacă mai vrea să trăiască și dacă mai are putere și speranță că se poate investi și se poate câștiga.
Emil a luat lucrurile foarte în serios și, la un moment dat mi-a zis că-i pare rău, că el are o mare vină în situația aceasta. El a vrut să fie o bună gospodină, o bună mamă și nu s-a gândit că are și ea nevoie de viață personală. M-am întors în România și după două zile destul de grele de acomodare, am hotărît să-i sun și să văd în ce stare se află Eva. Emil m-a zis că, din păcate, astăzi ea se află într-o regresie puternică, nu vrea decât să stea în pat, nu vrea să mănânce, nu comunică, nimic. Am cerut să mi-o dea la telefon, să o văd prin Whats app. Pe parcursul celor patru zile de când am fost la ea acasă și am discutat cu ea și până acum, s-a înrăutățit situația dramatic. Cu toate că i-am zis lui Emil că trebuie să avem răbdare și că pot apărea regresii temporale din când în când, m-am întristat foarte mult pentru că Eva, prin comportamentul ei, mi-a dat răspunsul la întrebarea mea: Eva, tu vrei să trăiești? Dă-mi un semn! …Eva mi l-a dat, dar era negativ. Poate că vrea să trăiască, dar schimbarea de atitudine de la caracter pasiv, care l-a folosit toată viața, la un caracter ofensiv, pozitiv este mult mai greu de făcut și poate că am și întârziat trenul și, poate că și nevoia de schimbare nu este numai a ei. În primul rând trebuia să-l întreb pe soțul ei dacă este dispus să facă o schimbare pentru binele soției cu care trăiește de zeci de ani și cu care are doi copii. Dar, asta este viața, sper să mă înșel cu prognosticul meu, dar m-a marcat foarte mult situația Evei și decizia luată.
Aștept sugestii și comentariile voastre.
Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de
supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B
ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro