Titlul comentariului de față nu trimite decât indirect spre sloganul utilizat, într-o campanie electorală de la începutul anilor 90, de către Ion Iliescu, creatorul sistemului de corupție instituționalizată ale cărui efecte le resimțim, încă, din plin, și după mai bine de-un sfert de veac. „Săracul și cinstitul“ fost președinte al României, „un președinte pentru liniștea noastră“, a asigurat, câtă vreme a fost în funcție (anumite interpretări constituționale spun că două mandate și jumătate), liniștea necesară raptorilor politico-economici, mulți dintre ei proveniți din vechile structuri ale PCR și Securității, pentru ca aceștia să poată suda pilonii societății bolnave în care încă trăim. De câțiva ani încoace, această liniște s-a spulberat: au început să fie anchetate marile dosare de corupție, proces care a arătat cât de tarate sunt toate partidele postcomuniste din cauza flagelului îmbogățirii prin furt, iar „liniștea noastră“ se vădește a fi asigurată, cel puțin prezumtiv, de un instrument care a fost inventat de către oficialii Uniunii Europene ca dedicație specială pentru cele două state care au pășit pe calea integrării europene la 1 ianuarie 2007: România și Bulgaria. Este vorba, evident, despre Mecanismul de Cooperare și Verificare, devenit, de cel puțin trei ani încoace, spaima politicienilor corupți, ca și a asociaților acestora din justiție, din sectorul financiar ori din alte domenii. Raportul MCV pentru 2015 arată, ca și celelalte două anterioare, progresele realizate de România, prin intermediul Direcției Naționale Anticorupție, în lupta cu acest fenomen instituționalizat, marcă a unei veritabile „dependențe de cale“ care nu are, în mod cert, origini europene, ci strict balcanico-orientale. Există, ca și în celelalte rapoarte (pentru 2014 și 2013), conjuncția adversativă: lucrurile merg spre bine, dar… Acest „dar“ vine să ne spună că mai este de lucru și, din punctul meu de vedere, momentul actual este unul teribil de oportun pentru „reformatarea“ modului de a înțelege rolul politicului și al politicii într-o societate democratică și cu valențe europene. Suspendarea politicului – pentru o perioadă ce nu va fi prelungită nerezonabil, întrucât ar fi și nedemocratic – se constituie într-un bun prilej pentru a revizita sursele care au permis ca răul/corupția să devină, pentru mulți prea mulți ani, o banalitate în societatea românească. Iar sursa principală rezidă în această abracadabrantă conivență între actuala clasă politică și grupurile de interese mafiote al căror principal obiectiv a fost, în toți cei 26 de ani ai postcomunismului, acapararea resurselor de stat. Cu orice risc, prin orice mijloace. Acesta e și motivul pentru care, în ultimul raport MCV, sunt nominalizați doi dintre politicienii al căror comportament este ilustrativ pentru maniera în care nu mai poate fi politica, de azi înainte, în România: Victor Ponta și Călin Popescu-Tăriceanu. Primul e deja, din fericire, în afara jocului, și există toate premisele să credem că justiția îl va trimite acolo unde îi este locul, de va fi ca probele instrumentate de procurori să-i demonstreze vinovăția. Al doilea încă nu înțelege că trăiește, deja, într-un alt timp, în care glumițele și-au cam pierdut sensurile și în care chiar selecția viitorilor reprezentanți politici nu mai poate fi dependentă de voința liderului de organizație ori de cumpărarea unui loc pe listele partidului. Organizațiile politice care vor miza în continuare pe această modalitate de a-și filtra candidații se vor situa, mai devreme ori mai târziu, în pierdere. Și în această cheie trebuie citit ultimul raport MCV, care, prin sublinierea rolului negativ al Parlamentului ca instituție ce face zid în jurul corupților, poate să ofere o nouă șansă și, implicit, o nouă direcție instituției fundamentale a oricărei democrații, garantul suveranității populare în epoca reprezentativității. MCV este, spuneam, un instrument pentru liniștea noastră. Pentru liniștea optimismului de a crede că lucrurile se pot, în sfârșit, schimba.
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU