Statistic vorbind, anul 2016 înseamnă un al optulea ciclu electoral în spațiul românesc postcomunist, în contextul căruia, cu excepția funcției de președinte al republicii, va avea loc punerea în joc a pozițiilor de conducere de la nivelul administrației publice locale (primării, consilii locale și județene) și de la nivelul structurii legislative naționale (deputați și senatori). Dacă e să avem în vedere una dintre cele mai „procedurale“ definiții ale democrației, cea aparținându-i economistului Jospeh Schumpeter, putem admite că acest tip de regim politic (cel mai prost cu excepția tuturor celorlalte, vorba lui Churchill) funcționează în baza unei competiții în cadrul căreia politicienii „aleargă“ pentru voturile alegătorilor. Sigur, definiția procedurală a lui Schumpeter are un grad ridicat de generalitate, ceea ce nu exclude, ba chiar presupune, existența unor specificități de la un tip de democrație la altul. Sunt, ca atare, multe alte variabile care intră sau fac parte din acest joc al competiției electorale: gradul de consolidare a democrației într-o țară dată, tipul predominant de cultură politică, tipul de sistem de partide, legislația electorală, tipurile de convingeri ale politicienilor (apetența, respectiv inapetența la democrație a acestora), tipul de convingeri ale electorilor (valorile politice pe care le împărtășesc). Să le luăm pe rând, așa cum pot fi acestea analizate pentru cazul României lui 2016.
Din punct de vedere tehnic, putem spune că avem, în spațiul mioritic, o democrație aflată în curs de consolidare, adică un sistem politic ce a reușit să depășească etapa evitării colapsului democratic și pe aceea a eroziunii democratice, aflându-se încă, acum, în cea de organizare a democrației. Asta înseamnă că atât decidenții politici, cât și reprezentanții instituțiilor societății civile pot privi în urmă, după cei 26 de ani ai procesului de demcoratizare, spre a identifica erorile de la nivelul mecanismelor, procedurilor și regulilor proprii arhitecturii democratice și spre a le putea corecta. E nevoie, pentru asta, nu doar de voința politică, ci și de implicare din partea cetățenilor. În ceea ce privește ultimul aspect, semnele sunt bune, cel puțin din 2012 încoace, în sensul în care societatea civilă, în general, cetățeni fără agendă politică, în particular, începând să reacționeze (căderea guvernului Ponta, în toamna anului trecut, este o evidență a unei atari stări de fapt).
Chestiunea aceasta duce spre variabila culturii politice, în cazul căreia poate fi, de asemenea, sesizată o modificare, asupra căreia am convingerea că va conta și din punct de vedere electoral: s-a făcut trecerea de la predominanța unei culturi politice paternaliste, de depndență, înspre aceea a unei culturi politice participative, ce presupune implicare. Sondajele sociologice din ultimii ani relevă nu doar rolul schimbării generaționale în acest sens (ceea ce implică un alt tip de educație, un alt sistem valoric adoptat în plan social), ci și pe acela al creșterii gradului de informare politică, inclusiv în mediul rural. Sigur, vor mai exista voturi contra găleți, făină, zahăr și ulei, dar „epoca de aur“ a acestui „mecansim electoral“ se află într-un plin asfințit, din fericire.
Cu privire la sistemul de partide, și acesta este supus, în anii din urmă, unei presiuni sociale importante, care se va acutiza în anul electoral 2016, și cred că putem înțelege această realitate luând în calcul, totdeodată, legislația electorală. După un eșec rușinos al așa-numitului „uninominal“ (în fapt, o făcătură servită partidelor mari și cu aportul unor pseudo-reprezentanți ai societății civile!), s-a revenit la votul pe liste, de reprezentare proporțională, astfel încât încercarea de a restrânge numărul organizațiilor politice parlamentare nu mai este una de actualitate. Sunt, aici, avantaje și dezavantaje: va exista o mai corectă reprezentare proporțională a cât mai multor interese din societate, dar și o fragmentare a lor la nivelul unor partide mult prea mici pentru a putea avea impact în sfera deciziilor. Cu toate acestea, noul-vechi sistem electoral de alegere a parlamentarilor (funcțional, de altfel, cum știm, între 1992 și 2008) va permite crearea unei presiuni suplimentare asupra partidelor mari, în direcția de a se reforma, altfel riscând să piardă voturi în beneficiul partidelor mici, dar care vin cu un aer de noutate (iar acestea au început deja să apară!).
Luate în ansamblu, convingerile politicienilor noștri sunt, de fațadă cel puțin, democratice, chiar dacă alunecă deseori înspre aria populismului. Cam la fel se întâmplă și cu cele ale electorilor, iar aici este încă de lucru, atâd din perspectiva educației politice, cât și din aceea a dezbaterilor și sesiunilor de informare publică, inclusiv cu aportul mass-media. Este posibil, deci, ca populismul, ce poate lua multiple forme (inclusiv tehnocratice), să se manifeste și în contextul românesc, așa cum se întâmplă deja nu numai în foste țări comuniste, precum Ungaria ori Polonia, ci și în state cu democrații consolidate, dar care reușesc, totuși, să formeze un „cordon sanitar“ împotriva acestuia (cazul Le Pen în Franța).
Există, deci, premisele unor schimbări în politica românească odată cu acest nou ciclu electoral, ai cărui martori vom fi în primăvara-vara și, respectiv, în toamna anului 2016. Așa e cu democrația, fie aceasta și neconsolidată încă: e un sistem imperfect, ceea ce implică faptul că schimbările nu se pot face peste noapte. „Perfecțiunea“ în politică aparține doar dictaturilor. Din fericire, nu mai suntem una.
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU