– Ușurel, răspunde Baciu. Bag seamă, acum s-a schimbat moda; șeful se scoală de dimineață și pornește mașina, iar ajutorul vine la de-a gata.
Mă uit de la unul la altul, nedumerit. Nu apuc să-ntreb, mă lămurește un al treilea glas:
– Hai noroc! Azi care-i sluga?
Înțeleg și aflu amănunte. Criza mondială a petrolului a adus cu sine casarea remorcii lui Leonte (era „pe benzină“) așa că el lucrează temporar împreună cu Baciu, conducând o zi unul, o zi altul. Cel ce mi-a dat lămuririle este Lică Atomei, al treilea dintr-o formație nedespărțită de ani și ani de zile prin toate coclaurile Neamțului. Vorba aceea rușinoasă are în timp rădăcini adânci, de care reporterul de azi nu este străin. Căci pe când eu eram secundul lui Baciu, fiind singurul ajutor din formație, îi deserveam pe toți, mai ales în deplasările cu cantonament prin pădurile Tazlăului, fie că era vorba de pene sau de spălat mașinile, fie de adus o sticlă de tărie din comună pentru petrecerea scurtului ceas liber al serii; așa încât mă declarasem singur, aplicând cultura mea generală de atunci, „slugă la trei stăpâni“.
Atomei se retrage la mașina lui, Baciu și Leonte încep ritualul obișnuit, cu flăcări, cărbuni, sfinți, arhangheli și stele. Motorul ne face hatârul și pornește, dar numai pentru un minut. „Cum să meargă dacă ne-au dat motorină de vară, când afară crapă pietrele?“ „Să-i schimbăm filtrul, poate s-a-nfundat“. Scot cheile, intră amândoi cu tot trupul în motor și-i fac transplantul. Alt minut de bucurie, iar liniște. „Dă-l dracu’ de filtru, punem pe direct. Ajunge sita de la pompă“. În sfârșit, pornește și nu se mai oprește. „A luat-oooo!“ „Hai, forjeaz-o la deal“.
Ne îmbarcăm în cabina strâmtă, înghesuiți printre fiare reci și stropite cu brumă. Băieții au deja mâinile negre, de ulei, de motorină și de fum. Negre vor fi și mâine și poimâine și toată iarna și toate iernile până la pensie, amin. Demarăm. În oglinda retrovizoare bat farurile lui Atomei. Caravana e completă.
Momentul sublim de fiecare zi pentru un șofer este plecarea. Nimic nu-i mai frumos pe lumea asta decât să te urci într-o cabină, să trântești portiera, să-i dai un „bumb“, să auzi motorul vibrând sub tine și să începi a mânca din șosea kilometrii unul după altul. Nu ai nici un șef la spate, dacă vrei te poți opri sub o umbră de copac, dacă nu, mergi mai departe; face semn un autostopist, dacă vrei îl iei, dacă nu îi arăți cu un deget că faci prima la stânga, sau la dreapta, sau în sus, precum șeful meu, după care îi explici celui de lângă tine: „L-am păcălit și pe acesta“.
Câțiva kilometri pe drumul Bicazului, după care cotim pe un drumeag spre Secu-Vaduri. În lumina farurilor, albul este virgin, nimeni, om sau vehicul, nu a deranjat zăpada de astă noapte. Bine că n-a deranjat-o nici vântul. Începem să urcăm. La picioarele noastre bâzâie un motoraș care scoate valuri de aer călduț. În cabină atmosfera se dezmorțește. Doar pe la încheieturile portierelor pătrunde câte un firicel rece care ne ține în legătură cu Cosmosul. Viteza a patra, a treia, a doua cu motorul forjat la maximum. Geamurile laterale încep să plângă. Ici-colo, pe drum, câte o mogâldeață neagră, mișcătoare. Sunt drumarii sau cantonierii, sau cantorenii, care au ieșit de pe la trei să împrăștie nisip.
Gheorghe MOROȘANU
nihilsinegeo@yahoo.com