La 10 ianuarie 1475 a avut loc cea mai mare înfrângere a unei armate islamice
Pe 10 ianuarie s-au împlinit 540 de ani de când armata voievodului Ştefan cel Mare a zdrobit armata otomană, în bătălia de la Podul Înalt din anul 1475, considerată cea mai importantă victorie a domnitorului moldovean. În teribila confruntare au murit 40.000 de luptători musulmani, aceasta fiind considerată cea mai grea înfrângere a unei armate islamice în faţa unei armate creştine.
După cum afirmă istoricul George Damian, Ştefan cel Mare a zdrobit, la Vaslui, o armată otomană estimată la aproximativ 100.000 de soldaţi, în timp ce voievodul român a avut la dispoziţie doar 40.000 de luptători, între care se aflau 5 000 de secui, 1 800 de unguri şi 2 000 de poloni.
Bătălia a avut loc atât ca urmare a întreruperii plăţii tributului de către Ştefan, în 1473, cât şi a încercărilor domnului Moldovei de a scoate Ţara Românească de sub influenţa Porţii, prin înlăturarea lui Radu cel Frumos (1473 – 1474). În acelaşi timp, otomanii urmăreau extinderea influenţei la Marea Neagră, prin cucerirea Chiliei şi a Cetăţii Albe.
Turcii, prinşi în capcana moldovenilor
„În zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomană zărea pentru prima dată oastea moldovenească printre aburii ceţoşi ai luncii Bârladului. Armata duşmană era deja slăbită de marşurile lungi peste care se adăuga lipsa alimentelor şi a odihnei. Natura parcă-i ura la rândul său pe turci, deoarece cu câteva zile înainte de bătălie, vremea s-a încălzit, în consecinţă zăpezile începuseră să se topească transformând lunca într-o mlaştină vâscoasă în care se putea împotmoli şi un şoarece.
Conform cronicarului turc Kemal Paşa Zade, Ştefan a oprit înaintarea turcă trăgând în aceştia cu tunuri, bombarde şi săgeţi. Prinşi în valea înconjurată de păduri, otomanii nu se pot replia să înconjoare poziţiile moldoveneşti din cauza copacilor şi a terenului mlăştinos. Lupta se transformă într-un conflict de uzură, din care moldovenii ies avantajaţi datorită poziţiilor mai bune deţinute de voievod. Acelaşi Kemal-Zade ne spune că în faţa neputinţei străpungerii liniilor moldoveneşti, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasă căpetenie otomană a organizat un „buluc” compus din ieniceri de elită „pentru al căror suflet bătălia era o plăcere”, şi s-a avântat în fruntea lor asupra moldovenilor.
Manevra albanezului turcit pare să reuşească pe moment, ienicerii pătrunzând în rândurile moldovenilor. Lupta se transformă într-o încleştare cumplită. Cum orice bătălie are un moment critic, un punct de răscruce în care totul se poate răsturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul Înalt. Conştient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Ştefan cel Mare pregăteşte atacul final dublat de un şiretlic eficient. Pentru a-i deruta şi mai rău pe turci, Măria Sa ordonă ca sătenii plasaţi pe dealurile din faţa să facă un zgomot cât mai mare din trâmbiţe, tobe şi buciume. Turcii muşcă momeala crezând că vor fi atacaţi din flancul stâng, se regrupează şi se pregătesc de apărare.
„Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal…”
Atunci, Ştefan cu grosul armatei cade ca un fulger în spatele turcilor retezându-le orice eventuală retragere. Furia moldovenilor nu cunoaşte margini, masacrarea invadatorilor continuă cu frenezie. Totul se transformă încet, încet într-o masă amorfă în care urmaşii dacilor liberi dezlănţuie asupra Semilunii un adevărat Armagheddon mobil făurit din ghioage, securi, coase, paloşe şi lănci. Mândria sultanului, crema trupelor sale de ieniceri şcoliţi în academii militare să devină aşi ai iataganului, este zdrobită fără drept de replică.
Pierderile sunt uriaşe. Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal. Chiar cronicile turce afirmă că atunci au fost tăiaţi 40.000 de vajnici ieniceri şi spahii, o sumă enormă pentru oamenii acelor timpuri. Şocul psihologic s-a transmis într-o clipită. Văzând ce soartă crudă-i macină pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaţilor turci intră în panică şi fug dezordonat.
Încercările lui Soliman de a organiza o rezistenţă sunt sortite eşecului. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. „Niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de înfrângere”, bocea într-o cronică mama sultanului Mahomed Fatih. În timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ştefan, scrie la rândul său: „Foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulţi s-au înecat în apa Siretului, chiar şi aceia care au scăpat şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi acolo de moldoveni care aveau cai mai iuţi sau au fost înecaţi”.
Cronica lui Kemal-Paşa-Zade este încă mai sumbră, turcul scriind despre trista soartă a turcilor după încheierea bătăliei. Aflăm, aşadar, că otomanii au pierdut un număr de 40 de stindarde de luptă, un număr record în istoria Turciei.(…)
Pentru a scăpa de numărul imens de cadavre turceşti care, dacă s-ar fi descompus odată cu venirea primăverii, ar fi dezlănţuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordonă strângerea hoiturilor otomane în movile după care li s-a dat foc…” (Nicu Pârlog – „Podul Înalt 1475 – Cea mai mare înfrângere din istoria Islamului”, descopera.ro)
Irina NASTASIU
